fac parte din ceea ce aproape că seamănă cu un ritual, de ceva zile încoace, când, în cele aproape trei ore de pauză – între spital și spital -, ne regăsim pe aceeași bancă din parcul central din Cluj-Napoca. Cartea… e un roman de Cinghiz Aitmatov – Cântecul stepei, cântecul munților -, am cumpărat-o de la cineva care vindea cărți pe stradă. Și-a stivuit omul cărțile (nu cine știe ce, dar și cărți bune printre ele) lângă un perete și așteaptă să se oprească trecătorii interesați de ceea ce are el de vânzare. Nu am văzut pe nimeni care să se opreaască, zilele ăstea, 9 la număr, de când mi-am mutat ”casa” la Cluj. Și poate nu m-aș fi oprit nici eu, dar cartea pe care am căutat-o la vreo șase, șapte librării – toate cu pretenții -, nu am găsit-o. Așa că m-am oprit în fața stivei ăsteia de cărți și am luat o carte mai mult la nimereală.
”Cât costă?”, l-am întrebat.
”Scrie pe fiecare, pe spatele cărții. Pe care o vrei? Asta? 15 lei”.
Am băgat mâna în buzunar. Aveam 15 lei, toți banii mei pe ziua respectivă. ”Acuma, io ce să zic, am 10 lei disponibili. Mi-o dai?”. Cu banii rămași urma să-mi iau ceva de mâncare, o salată de la Mega-image, pentru seară, de fapt singura mâncare din zi.
Mi-a dat-o omul, spunându-mi zâmbind că pentru azi e reducere de preț. L-am întrebat și pe el de cartea pe care o căutam (Printre lupi, de Misha Defonseca), dar mi-a zic că nu o să o găsesc la librării. Pentru că nu e cerere de așa ceva. Ori, mai pe șleau, nu-i la modă. Și cum totul în ziua de azi e doar un răspuns la anumiți stimuli de pe facebook, de ce ar fi la modă? Se citește ceea ce se spune că e ok să citești, se poartă ceea ce se spune că e ok să porți, se mănâncă ceea ce se spune că e ok să mănânci, iar comportamentul, limbajul și gesturile sînt cele care se spun că e ok să fie. Un fel de gândire de turmă, talanga care conduce fiind…
La ora 12 și ceva ies de la spital, că e forfotă mare pe acolo, așa că îmi iau cartea (mâine cred că o termin și trebuie să-mi fac rost de altă carte, încă nu știu de unde) și mă duc de pe Clinicilor către Parcul central, acolo unde mă așez pe aceeași bancă. Nu pentru că aș fi cine știe ce norocos să găsesc mereu aceeași bancă liberă, dar banca asta e la soare, și toată lumea caută umbra la orele amiezii. De asta, banca asta rămâne mereu liberă pentru mine. Mă așez, îmi întind picioarele și mă pierd în lumea cărții, cu soarele arzând deasupra și cu niște ciori care își tot fac veacul în zona de lângă banca mea. Câteodată vin foarte aproape și mă scot din paginile cărții cu câte un croncănit puternic, pe post de sonerie. Nu mă deranjează, îmi place să le știu lângă mine. Într-una din zile, aducându-mă la realitate cu croncănitul lor, am observat că lângă mine se așezase un bărbat corpolent, care avea atârnat de gât un aparat de fotografiat, iar lângă el un rucsac. Nimic deosebit, o să zici, însă omul își așezase rucsacul în celălalt colț al băncii și se așezase chiar lângă mine, de păream un copil, în comparație cu masivitatea lui. Acuma, de ce a ținut să se așeze chiar lângă mine, numai el știe. Cert e că, trezindu-mă, dintr-odată, înghesuit, m-am ridicat și am plecat, uitându-mă mirat la celelalte bănci de lângă mine, libere toate.
Pe drumul de întoarcere către spital, acolo unde stau până pe la ora nouă seara, lumea cărții se împletește cu gândurile, cu întrebările, cu singurătatea camerei pensiunii unde dorm de ceva vreme, cu ”o să fie bine mama, o să fie bine…”, cu sunetul pașilor atunci când alerg să prind culoarea verde a semaforului de la trecerea de pietoni, cu sunetul ușii mari de la intrarea secției de cardiologie, apoi cu sunetul vocii de la intrarea în salon: ”Am venit, mamă…”
Îmi pare nespus de rău pentru starea de sănătate a mamei tale si sper din suflet că ă să treceţi până la urmă cu bine şi de aceste ceasuri grele. Călin, speranţă şi putere, capul sus!