Soarele galben-portocaliu de la marginea cerului. Un om

Soarele galben-portocaliu de la marginea cerului. Un omSoarele ăsta galben-portocaliu care umplea de culoare cerul l-am văzut din mașină, atunci când mă întorceam de la Cluj, acolo unde tocmai dusesem niște prieteni la gară. Și, de când l-am văzut, aproape că nu mi-am mai luat ochii de la el. Am luat-o la goană după soare, și m-am pomenit, la un moment dat, că, în goana asta solară, degeaba acceleram, soarele cobora, foarte repede, dincolo de orizont. Așa că am oprit mașina unde am putut, am scos aparatul foto și nici nu am apăsat bine pe declanșatorul aparatului foto, că soarele a și dispărut. Și am rămas la marginea drumului, cu aparatul foto în mână, aproape năuc: ”cum a dispărut atât de repede, că acum câteva secunde era ditamai globul de lumină?”

Am rămas ceva timp acolo, la marginea drumului, privind la urmele lăsate de soare pe bucățica aia de cer care încă ardea galben-portocaliu. Mi-am continuat drumul, călăuzit de singurele lumini rămase – cele ale farurilor mașinii. Și totul ar fi fost o simplă călătorie către casă, într-o sâmbătă seară, pe când mă întorceam de la gara din Cluj, acolo unde am aflat, pe peron, de la Cori și Manu, că toată chestia asta care a înnebunit lumea, recte Pokemon, nu e doar o poantă virtuală, ci chiar se întâmplă de-adevăratelea. Lumea asta a luat-o razna cu totul?

Ar fi fost o simplă călătorie dacă nu l-aș fi văzut pe omul ăsta, undeva după ce am intrat în Sălaj, stând cu mâna dreaptă ridicată, de parcă s-ar fi ancorat de cerul acum fără soarele cu lumină galben-portocalie, nemișcat. ”Ce-o fi făcând omul ăsta acolo, la marginea drumului, cu mâna ridicată?”, m-am întrebat, apoi îmi dau seama că făcea autostopul. Mi s-a părut ciudat cum stătea el acolo, în întuneric, plus că și-a băgat nasul și curiozitatea, așa că am oprit.

– Hăăă, de câtă vreme stau aci, da’ dejaba, că cine să oprească? No, mă iei la ‘tostop?

– Păi, de aia am oprit, ca să te iau. Nu?, i-am răspuns zâmbind.

– Da’, fii atent, că io-s tătătăt cum am venit de la oi. Adică, cum să-ți spui, îs cam murdar. Îți spun numa’ așe, să nu zâci dup aia că cine dracu’ te-o pus să oprești.

Și, pe când a terminat ce a avut de spus, s-a și așezat pe scaunul din dreapta. E adevărat, era nu cam, ci murdar de-a binelea și mirosea de zici că avea ascunsă sub haine toată turma aia de oi de la care zicea că vine. După vreo două minute, timp în care s-a așternut tăcerea, omul îmi zice:

– Dom’șor, amu, io cu ce-s de vină că muncesc la oi ca să am ce mânca? Crezi că io așe am vrut? Așe o fi dat Dumnezo, ce să zâc? Tu crezi, dom’șor, că mie îmi place să put așe? Da, auzi, tu di ce-ai oprit așe târziu să iei om străin în mașină, nu țî frică?

Am întors capul către el. Omul mă privea cu aceeași curiozitate care m-a făcut pe mine să opresc.

– Te-am văzut că stai cu mâna în sus, ca un catarg, de aia am oprit.

– Api, numa’ mulțam, că meream pă jos altfel, că nimeni nu o oprit vo’ oră și juma. Cel puțân.

Vreo câteva minute a fost din nou liniște.

– Hăăă, și io am avut păru’ ca tine, așe, lățos, când eram mai tânăr, da’ amu îi altă viață. Hăhă… S-o dus naibii tătă viața. Și n-am făcut nimica. Da’ nu că n-am vrut, n-am putut, dom’șor. Am avut viață gre. Crezi că așe am vruit io, crezi că io n-am vrut să fac școală mai multă, să fiu domn? Da, dacă tâți îs domni, cine să mai stea cu oile să facă brânză, să aibă domnii ce mânca? Ha? Așe-i că așe-i?

Am zâmbit. Un zâmbet cu iz când vesel, ascultându-l vorbind, când amar, ascultându-l ce vorbește. Omul, la fel ca toți cei pe care i-am luat la autostop, își deschidea paginile cărții vieții lui. Simplu. Acele pagini care au fost scrise de viață altfel decât și-ar fi dorit. Dar câți dintre ceilalți trăiesc așa cum și-au dorit? Nu câți spun că ei sînt acolo unde au vrut, că din ăștia, falși ori pozatori de ocazie, sînt mult prea mulți. Ci câți sînt cei care pot să spună asta sincer? Câți au avut curajul să-și trăiască visele, dorințele, gândurile, câți au avut curajul să-și asculte sufletul?

Omul ăsta de lângă mine, așa mirosind și murdar cum era, mi s-a părut mult mai curat decât bateriile umane (asta-i din Matrix), baterii care alimentează o societate printre ale cărei valori se numără goana după Pokemoni, turnatul de găleți cu apă în cap – hlizeala și aerele de zâne și zâni fiind la mare cinste  în tot felul de clipuri postate pe internet – ori ”Toată lumea mâinile în aer, să fie gălăgieeee!”, acest slogan de vară, cică, laitmotiv al multelor chefuri numite, impropriu, evenimente muzicale. Un fel de a așeza nimicnicia pe piedestal, într-o încercare disperată (e drept, involuntară și inconștientă, dar omniprezentă) de a da un sens nimicului. Un nimic ”trăit” derulând aplicațiile printr-o simplă atingere cu degetul. Rece, goală.

– Ia, acolo, dacă îi opri, a fi bine. De acolo nu-i departe cătă casă. Dom’șor, ce n-aș da să o ieu iară de la capăt cu viața. Poate oi trăi altfel. Nu ca să fiu domn, așe, că cum ar fi cu școală, da’ măcar să fi făcut și altăcele.

L-am lăsat pe om, așa cum l-am luat în mașină, la marginea drumului, în noapte. Fiindcă stătea cu mâna întinsă, ca un catarg, ori poate încercând, într-un gest involuntar, dar adânc înrădăcinat în om, să se agațe de ceva care să completeze spațiile goale din viață.

O viață care, uneori, nu e doar mimată, ci chiar trăită. De cei care reușesc, chiar și pentru un moment, să prindă din urmă lumina cu clipe a soarelui ce stă să spună. De cei care aleg să iasă de pe banda rulantă a unei lumi în cădere liberă. De cei care aleg să se asculte pe ei înșiși.


2 thoughts on “Soarele galben-portocaliu de la marginea cerului. Un om

  1. Putin sunt oamenii care nu ratacesc clipele de viata adevarata, atenti la lucruri marunte dar ca niste diamante neslefuite, putin cunosc si vad lucrurile cu inima. Pentru aceasta toata stima privitorule de apus.

Leave a Reply

Your email address will not be published.