Someș, malurile tale…

Născut din două izvoare – unul din Munții Rodnei, celălalt din Munții Apuseni -, Someșul își unduiește apele de când e lumea, istoria lui împletindu-se cu istoria oamenilor care au locuit de-a lungul zig-zag-ului cursului său. Și e de ajuns să te oprești la malul lui, în orice loc, și o să descoperi că râul ăsta, al cincilea ca mărime și debit din România, curge odată cu viața pe care o găzduiește în apele sale ori de-a lungul malurilor –  în pâlcurile de copaci, în tufele țepoase, pe pășuni ori în așezările umane.

Malul stâncos de lângă podul care duce către Ciocmani e un loc care adună laolaltă pescarii care vin să-și întindă firele, păsările sălbatice care zboară deasupra și natura care are un farmec aparte, gresiile masive dând impresia că cei care au locuit dintâi acolo s-au transformat în niște uriași care să vegheze la liniștea locului.

Uriașii ăștia de piatră nu stau de veghe doar la malul apei, de cum o iei la stânga, de la pod, se întind pe valea Someșului, încolo, către satul Cliț, grupuri, grupuri de uriași, cu pădurea crescută din căciulile lor, parcă stând la habă și scărpinându-se în barbă, gânditori: ”eei, ce s-a mai schimbat lumea, de când stăm noi aici…”.

Privind de departe, pare că păsările au ales să locuiască în altă parte, nu atât de aproape de lumea oamenilor. Dar, dacă te apropii de mal, o sumedenie de înaripate își iau zborul, agitându-se la înălțime mică, deasupra apei, la fel ca rațele ăstea sălbatice, care, măcăind de zor a supărare că le-a fost deranjată liniștea, și-au luat zborul și s-au așezat ceva mai încolo.

Cormoranii, în schimb, par că nu sînt deloc agitați, își desfac larg aripile și zboară, degajat, ca și cum ți-ar spune: ”he he, aici, pe unde zbor eu, voi, oamenii, nu aveți cum să ajungeți”. Și spre deosebire de rațele agitate, își văd liniștite de zborul lor, știind că acolo, sus, sînt în siguranță.

Cât despre pescari, ei sînt cu ale lor, firul întins e singurul lucru care le captează atenția. Deși, nu întotdeauna: ”Băi, Căline, nu te tot minuna de cât pește prinde ăla de lângă noi, că aduci ghinion. nu vezi că ăla tot prinde pește la foc automat, și eu nici măcar unu? Mai bine taci, să ne vină și nouă norocul”, mi-a spus, odată, Adi, un prieten de-al meu, pe care l-am însoțit, acum mulți ani, la pescuit. De pescuit, doar el pescuia, eu îi țineam companie, una nu prea productivă, după cum se părea.

Am tăcut, n-am mai zis nimic, vreo câteva minute. Apoi, pentru că îmi stăteau cuvintele pe limbă de ceva timp, i-am spus, mai mult așa, la mișto: ”Adi, fii atent ce de pește o să prinzi, că ăla de lângă noi nu mai prinde de ceva vreme. Cred că s-au săturat peștii de undițele lui”. N-a apucat Adi să mai boscorodească, că, în secunda următoare, firul a început să zbârnâie și a prins primul pește. Un caras mare, peste jumătate de kilogram. Apoi încă unul, și încă unul… ”Băi, Căline, tu aduci noroc. Hai, că îți dau și ție doi pești să-i duci acasă”. ”Aduc noroc? Cum așa?  Parcă, acum câteva minute, aduceam ghinion…”, i-am răspuns, așa, ca să-l zgândăr puțin. Am râs amândoi. Peștii, cei pe care i-a prins, nu. Și de atunci n-am mai fost să însoțesc pe nimeni la pescuit.

Someșul… Se zice că denumirea lui provine din limba dacă, de la cuvântul Samus, însemnând „agitat”, „învolburat”, „clocotitor”, „pestriț”. În limba maghiară i se spune Szamos, în germană – Somesch sau Samosch. Însă, dincolo de numele dat de oameni, Someșul e aici cu mult înaintea lor, și chiar dacă, într-adevăr, e învolburat, în multe locuri vârtejurile fiind adevărate capcane mortale (și poate și din cauza balastierelor dese), râul ăsta înseamnă, în primul rând, viață.

Oamenii s-au așezat lângă apă dintotdeauna, acolo și-au făcut adăpost, acolo și-au cultivat terenurile, acolo au crescut animale, acolo au pescuit. Și oamenii s-au perindat generații după generații pe malul Someșului, zilele vieților lor curgând la fel ca apa râului: întâi izvor, apoi pârâu, firul firav al pârâului devenind râu adânc, apoi, după ce râul se varsă în fluvii, la final, se revarsă în lacuri uriașe sau mări.