Dacă e să mă întrebați pe mine ce definește muzica lui Sergiu CORBU Boldor… De fapt, ca să păstrăm din misticul pe care Sergiu îl așează în compozițiile lui, dacă e să mă întrebați pe mine cum se traduce zborul Corbului, v-aș spune că așa, prin ”stările” ăstea prin care muzica se simte. În primul rând, se simte. Apoi vin și celelalte: acorduri, versuri, aranjament muzical, interacțiune cu publicul, poveste…
Se rupe timpul când umbrele țipă,
Și dacă-i s-aleg, aleg să fiu clipă…
Așa mi-am tradus eu în versuri starea 23. Și versurile ăstea și-au tot făcut loc printre sunete, tot timpul cât Blana con dios, starea asta nebună a lui Corbu, care s-a oprit, deocamdată, la 23, i-a luat pe sus pe cei din micul spațiu de la Direct Target, acolo unde Sergiu a zis că e ok să facă o oprire de stare.
Stările ăstea ale lui Sergiu (și ale Luizei, îngerul păzitor, că e ușor să-ți dai seama de prezența ei în stările ăstea) sunt ceea ce îl definesc pe Sergiu, ce-i definește muzica lui. E ”zborul”. Și toate celelalte se nasc fix din zborul ăsta. Din stările ăstea, cum e starea 23, pe care Corbu a dus-o și o duce prin țară. Ce e starea 23? Ce e și starea 1. Sau 101. E o traducere a acelor mulți ”eu” care locuiesc în același suflet. Și când niciuna din stările ăstea nu se conformează mersului pe bandă rulantă a lumii, apare muzica.
Muzica…
Pentru cei mai mulți, muzica înseamnă o înșiruire de sunete, două, trei strofe, un refren cantabil și cam atât. Muzica, însă, e în toate. Și în sunete, și în scris, și în povești, și în desen, și în sculptură, și în privire, și în atingeri, ba chiar și în urmele pașilor pe care le lași în urma ta, indiferent unde ai merge. Dar mai ales în simțire. Adică, dacă ești suficient de ”nebun”, poți să auzi, să simți muzica oriunde ai fi, chiar și într-un simplu cuvânt, cum ar fi ”Salut”. Dacă ești ”normal”, ai nevoie doar de un refren ușor de cântat. Ori, mai nou, că tot trăim în timpurile când prin muzică se înțelege a învârti de niște butoane, a-ți lega o eșarfă roșie de picior, ca să știe lumea că tu ești ăla – vedeta, a striga ”Make some noise!”, e nevoie doar de un ritm din două, trei note muzicale, un bass care să bubuie și care să îți țină isonul la dat din cap. Și gata. Atâta tot că asta nu e muzică. Sunt doar niște sunete scoase la vânzare și care produc mulți bani.
E greu să faci o cronică a evenimentului ăsta creat de Sergiu. Nu de alta, dar ar trebui să iei fiecare stare în parte. Și dacă faci asta, te ia cu capul. Poate, ca să îți faci o idee de ceea ce s-a întâmplat acolo, cel mai bine e să-l citezi pe Piști (sau Ștefan, cum îi zic unii, eu îl știu de atâția ani Piști, și Piști rămâne): ”A fost dumnezeiesc. Am simțit că ați sfințit locul. Ați pus ingrediente de rezonanță divină. Acum am înțeles ce e starea 23.”
M-am contaminat rapid de starea 23, deși în cazul meu se numără încă stările, și nu cred că o să se termine vreodată numărătoarea asta. Tot timpul mai apare una, apoi încă una… La fel cum mi-au apărut versurile ăstea în minte, odată cu starea indusă de Sergiu:
Se rupe timpul când umbrele țipă,
Și dacă-i s-aleg, aleg să fiu clipă…
Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-mi iau chitara și să le găsesc versurilor o stare muzicală. Și am găsit-o repede, la fel cum am găsit și continuarea versurilor. Apoi m-am oprit cu chitara în brațe. Nu de alta, dar starea 23 avea încă planuri cu mine.
