Într-una din zilele trecute mă duceam cu mașina spre Jibou, iar, în Popeni, la margine de drum, o bunică, sprijinită în baston, îmi face semn să o iau și pe ea, așa că opresc și-i deschid portiera. „La Jibou, mă duc, maică, la farmacie,” îmi spune cu o voce blajină, apoi se urcă în mașină, în față, lângă mine. Trec vreo două-trei minute de tăcere, apoi, privindu-mă cu ochii calzi și sinceri, ca ai unui copil, ca și cum ar fi continuat o poveste începută mai demult, îmi spune: „Știi, copiii nu sunt întotdeauna ca părinții,” după care îmi povestește despre nepoata ei de la Oradea, mândră de omul care a devenit. Apoi, o aud întrebându-se, întrebându-mă: „Oare cât m-a costa?” Îi zâmbesc și îi spun că nu costă nimic, că eu oricum mergeam în direcția aia, iar bunica pare nedumerită, că vrea să fie bine și pentru mine, că doar și mașina consumă combustibil. „Lăsa-ți banii, că și așa o să-i dați pe medicamente. Vă descurcați cu pensia?” Cu o voce resemnată, împăcată cu viața ei de pensionară de la țară, îmi spune că banii îi ajung pentru medicamente și pentru mâncare, mai greu e cu astmul ăla al ei, care o costă bani mulți în plus, dar că de ce să se plângă, face ea cumva să fie bine cu cât are. Și-atunci, am privit-o în ochi și am văzut bunul simț al unui om de rând, bun simț care, în lumea din jur, e pe cale de dispariție, o lume în care respectul pentru celălalt sau pentru ce te înconjoară a dispărut de ceva vreme…
„Carnea de tun” din lumea cotidiană, goală pe dinăuntru, cu drumuri care duc în același loc, lipsit de substanță, lipsit de orice urmă de spiritualitate, mă face să cred că omul, așa cum e acum, n-are ce căuta aici, și îi dau dreptate pământului atunci când se revoltă și vrea să scape de paraziții umani care infestează totul în jur. Și lumea o ia la vale tot mai mult, degradându-se pe zi ce trece – e de ajuns să privești în jur. Tinerii nu mai știu să vorbească decât în limbaj de internet, activitățile lor reducându-se la întâlniri la cafenele și cluburi de noapte, cartea fiind pentru ei un fel de hârtie de împachetat sticlele de băutură pe care le cară la greu la chefurile fără număr, cât despre respect, nici măcar pentru ei înșiși nu au, darmite pentru alții. O mînă întinsă cuiva? Asta e pentru fraieri, în mentalitatea lor putredă de atâta infatuare. Și toți se îmbracă la fel, toți vorbesc la fel, toți nu-gândesc și nu-simt la fel. Artă, cultură, bunătate, altruism, prietenie (alta decât cea de „hai să punem de un chef”) – niște vorbe fără noimă pentru majoritatea. „Idiocracy” nu mai e doar un film făcut acum ceva timp, e realitate. Iar cei care au funcții sau care pot lua decizii și mai pot face ceva au o singură preocupare – cum să facă și mai mulți bani, și atât…
Fac un ocol și opresc lîngă farmacie. Bunica coboară încet, mă privește lung („Mulțumesc, maică. Doamne, ajută!”), apoi închide portiera mașinii și se îndreaptă către farmacie. Eu pornesc mașina, apoi, după doi-trei metri opresc și privesc în spatele meu. Din fața farmaciei, doi ochi mari, calzi, însemnați cu riduri de viață, mă urmăreau cu privirea.
Domnul Calin Paval.Ati scris un articol pe cinste despre batranica.Ati scris un articol dezgustator in ceeace priveste parerea d-voastra despre tineretul de azi.Va sfatuiesc sa nu generalizati povestea batranei si nici parerea d-voastra despre tineret.Nu toti batranii,nu toti tinerii sunt la fel.
Nu exista padure fara uscaturi.Valabil pentru ambele categorii,iar daca ma intrebati va spun ca am 58 ani.
Bunica din poveste e un om care a imbatranit frumos,indiferent de cat de plina de lipsuri poate ca i-a fost si sigur ii mai este viata.Am avea o alta lume,mult mai buna, daca cei mai multi dintre noi am imbatrani asa…
Iar daca am fi multumimiti atunci cand, la ceea ce oferim, primim in schimb doar o privire ca cea din finalul povestirii ( cel mai mare multumesc),cu siguranta am face un pas inainte spre acea lume mai buna…