N-am fi crezut, odată ce am început să urcăm către vârful colnicului pietros, stâncos, de formă conică, că o să dăm peste asemenea minunăție. Am urcat mai mult pe fugă, dat fiind că era trecut de ora 6 și jumătate seara, sus, pe vârf, acolo unde am vrut să ajungem pentru a vedea dacă am semnal la telefon (nu că ar fi ceva de nedorit, dimpotrivă, ”izolarea” asta în lumea naturii e întotdeauna benefică, dar trebuia să dau un telefon acasă). Însă, odată ce am trecut de panta împădurită, apoi de stâncile acoperite de licheni gri-albăstrui, care sunt pretutindeni acolo, de zici că ai ajuns, brusc, pe cine știe ce munte înalt, ”golul alpin” ne-a întâmpinat cu o priveliște extraordinară, de poveste. Iar entuziasmul m-a purtat în fugă dintr-o parte în alta, încercând să cuprind, dintr-odată, dar totuși, încet, să pot savura pe îndelete frumusețea din jur, de la o stâncă la alta: ”Ooooaauuu… tu ai văzut ce e aici? Uite un sfinx! Uite încă unul! Ooooaaaauu! De unde vin sfincșii ăștia? Din ce lume s-au oprit tocmai aici, ascunși de lume, neștiuți de nimeni?”
Sincer, nici nu știu cum de n-am căzut, în ”zborul” meu deasupra stâncilor înfățișând niște personaje care păreau vii (și chiar cred că sunt vii, natura e vie, e viață prin excelență, și-atunci, toate ființele din sânul ei, că-s de lemn, de piatră ori create din apă, sunt vii…. eu așa cred), nu-mi dau seama cum de săriturile mele de pe o stâncă pe alta nu s-au transformat în zbor. Mai ales că, urcându-mă pe vârful ființelor ăstea de piatră – le spunem sfincși, pentru că nu avem alt nume… deocamdată -, mă uitam la golul de la marginea bocancului și săream pur și simplu, peste. Iar entuziasmul m-a luat, la figurat, dar și la propriu, pe sus, și m-a purtat de la un prieten de piatră, la altul. I-am numit prieteni pe sfincșii ăștia de piatră nu din greșeală, eu așa i-am văzut, așa văd muntele, așa văd natura. Și sunt sigur că toată treaba asta e reciprocă. Cei care iubesc libertatea naturii înțeleg ce vreau să spun.
Aș fi putut să spun că am ajuns întâmplător acolo. Însă, pentru cei care o iubesc, natura le oferă întotdeauna cărări care să-i ducă în locuri din ăstea minunate.
Îmi dau seama că m-a luat iar entuziasmul pe sus, scriind despre toate astea, și nu am luat-o cu începutul. Deci, cum am ajuns acolo?
”Vreau să mergem în pădurea de la Halmășd, și să înnoptăm lângă apă, în mijlocul pădurii”,
i-am spus Ginei, într-una din zile, acum ceva vreme. ”Nu vreau să luăm cortul cu noi, vreau să înnoptăm chiar lângă apă, cât mai aproape, chair dacă-s pietre, așa că, pentru asta, trebuie să găsim o modalitate de a face din scaunele mașinii un fel de pat”, am continuat. Și, într-una din zile, întorcându-ne din altă aventură, am găsit cum să facem asta. Am demontat partea de jos a banchetelor din spate, apoi, întinzând la orizontală scaunele din față și unindu-le cu ce a rămas din bancheta din spate, în așa fel încât să semne a pat, cât de cât, am rezolvat problema. Apoi, după câteva zile, ne-am luat sacii de dormit, rucsacurile, bocancii și niște mâncare (puțină, și nici pe aia n-am mâncat-o toată), iar vineri, pe la amiază, am pornit într-acolo, mutând sediul redacției publicației noastre în mijlocul naturii, așa cum o facem aproape la fiecare sfârșit de săptămână.
Am ieșit de pe drumul asfaltat și am intrat în pădure, pe drumul care duce către Valea Morilor, de la Halmășd, acolo unde există ceva cabane particulare. Însă nu acolo aveam de gând să ridicăm tabăra, ci mai departe, mai adânc în mijlocul pădurii. Pentru asta, însă, aveam de trecut de niște obstacole create de drumul accidentat bine, pe alocuri. Însă, tocmai pentru a nu avea probleme în a face asta (deși sunt sigur că aș fi făcut asta și cu Loganul meu albastru, chiar dacă nu atât de ușor), am luat mașinuța Ginei. Spun mașinuță, pentru că așa și e. La înfățișare. Însă, la fel ca mârțoaga lui Făt-Frumos, mașinuța s-a dovedit a fi o ”bestie”, un adevărat cuirasat pe patru roți, neexistând obstacol peste care să nu poată trece, cu ușurință, chiar. Deh, tehnologie japoneză.
Am găsit locul care să ne convină pentru a înnopta, chiar lângă vale, așa cum voiam. L-am parcat pe Little beast și i-am spus să stea cuminte, că noi mergem puțin în recunoaștere. Și, dacă avem noroc, să dăm de semnal la telefon, că acolo, în mijlocul pădurii, ioc. Așa ne-am zis. Însă mersul ăsta în recunoaștere s-a transformat într-o incursiune în lumea extraordinară a colinei rotunde de lângă noi. O lume în care am găsit
Un sfinx mare, încă un sfinx, nu la fel de mare, și niște ființe de piatră înfățișând personaje venite din altă lume.
Am urcat, de unul singur, pe stânca aflată aproape de poale, ca să văd dacă e sigur și pentru Gina. Mai ales că ea are niște probleme (chiar dacă face parte din expedițiile Sălajul pur și simplu de atâția ani), probleme ăstea însemnând un fel de frică de înălțime, care apare când vrea ea. Și, atunci când apare, trebuie să găsesc o altă modalitate de a ajunge sus. Nu că nu ar fi, dar traseul mai dificil, mai greu de parcurs, e întotdeauna mult mai frumos decât cel mai ușor de parcurs, și e întotdeauna prima opțiune.
Am abandonat, deci, traseul inițial, cel care presupunea o escaladă de vreo 7 metri, și am luat-o prin altă parte, urcând panta abruptă, până am ajuns la baza unei alte pante, acoperite de licheni. Acolo de unde, pentru că pădurea s-a terminat brusc, priveliștea din fața noastră s-a schimbat dintr-o dată, ca și cum am fi ajuns într-un gol alpin, cu vegetația specifică. Și odată peisajul superb din jur cuprinzându-ne, cine să-mi mai oprească alergarea? Evident, am uitat de ce am urcat acolo, adică să găsim semnal la telefon. Mi-a adus aminte soarele, care dădea să dispară după culmea colinei. Am dus mâna la buzunar și am scos telefonul: ”Uraaa, o liniuță!”. Am reușit să sun și să transmit că totul e în regulă, că e frumos… cuvinte menite a-i aduce liniște mamei. Și am făcut toate astea privind în susul pantei, acolo unde se vedea o formațiune stâncoasă, mică, e drept, dar cu o formă ciudată, de parcă ar fi fost o sculptură.
Primul sfinx, cel mare, e de-a dreptul impresionant, de parcă ar fi fost construit din stânci așezate una peste alta, la fel cum se fac momâile de semnalizare turistică prin munți. În stânga sfinxului, ditamai hăul, personajul ăsta transformat în piatră părând că stă de veghe. Îți dai seama cam ce înseamnă asta pentru o imaginație oricum luând-o razna, în situații normale, darmite atunci, lipit de uriașul de piatră…
Mi-am potolit exaltarea nebună ghidând-o pe Gina pe unde să o ia, ca să fie în siguranță, încercând să-i abat atenția de la hău. Apoi, după ce ne-am regrupat, oarecum, am pus-o la loc sigur (asta însemnând acolo unde hăul părea că nu-i), și am mers mai departe, către ceilalți uriași de piatră care, deja, se vedeau de-a binelea. Am urcat în fugă, să ajung cât mai departe (v-am spus, soarele stătea să apună), să văd cât mai mult, să-i ating în semn de ”ce bine îmi pare că ne-am întâlnit!” pe toți uriașii ăștia de piatră. Apoi am ajuns în vârf. Adică un sfinx înalt de vreo 5 metri, poate mai mult, e greu să-ți dai seama când exaltarea atinge cote ridicate. Dincolo de el, colnicul de piatră își cobora pantele către pădurea de pe cealaltă colină.
”Să mă cațăr, să nu? Adică, și în stânga și în dreapta e hău. Dacă fac o mișcare greșită, s-a cam terminat cu aventura pe colinele Halmășdului. Plus că, uite, soarele chiar că o să dispară, în cel mult 15 minute, și mai avem și de coborât de acolo…”. Asta îmi trecea prin minte. Gânduri pre-cățărare. Ori așa ar fi fost normal. Atâta tot că în timp ce gândurile ăstea îmi dădeau târcoale, eu eram în plină cățărare. Nici nu știu cum am ajuns sus, pe vârful vârf, acolo unde aveam loc doar cât să-mi încapă bocancii. Și am rămas fără cuvinte, privind în jurul meu. Mi-am adus aminte să mai și filmez ori să fac poze (că doar eram acolo pentru reportaj) apoi, pentru că beția stâncii, a naturii, a fost peste poate, am sărit. Pur și simplu. Vreo 5 metri de zbor. Un zbor al unuia cuprins de atât de multă încântare, de o atât de intensă beție a simțurilor, încât zborul s-a transformat din vis în realitate.
Prima noapte, la malul Văii Mari
Întunericul s-a lăsat repede peste noi, nici n-am mai apucat să mâncăm. Și, de altfel, nici nu ne era foame. Am construit locul de dormit în interiorul mașinii, apoi ne-am întins, ascultând muzica ce se auzea la radio. Acuma, ca să asculți muzică la radio, nu prea ai multe opțiuni, ceea ce se difuzează pe majoritatea posturilor de radio fiind mult, mult, departe de ceea ce înseamnă muzică. Așa că am ales singurul post de radio care mai trasmite, încă, muzică: Radio România Cultural.
N-am reușit să adorm. Nici nu m-am întors de pe o parte pe alta prea des, Gina adormise, și n-am vrut s-o trezesc cu foiala mea. Așa că mi-am întors privirea înspre noaptea de afară și am lăsat-o să mă poarte în lumea ei, vorbind cu natura, cu copacii mari de lângă mașină, cu apa văii. Cu porcul mistreț care grohăia și plescăia zgomotos, adăpându-se în vale, n-am vorbit. L-am lăsat să-și vadă de plescăitul lui.
Ce-am vorbit cu noaptea? Dar ce n-am vorbit… Până când, într-un final, am adormit. Și am dormit vreo 3 ore, destul de comod, de altfel, chiar dacă de abia a doua noapte am făcut ceea ce trebuia să facem și în noaptea asta, ca să stăm cât mai comod. Adică să punem la picioare părțile de banchetă desfăcute, nu să le așezăm deasupra mașinii, lângă chitara care nu mai avea nici ea loc în mașină.
Luând pantele colinei în piept. Încă o noapte pe malul văii
Ne-am trezit destul de târziu, a doua zi. Ne-am luat rucsacurile în spate și ne-am întors, pe jos, pe unde venisem înainte cu o zi, și unde am văzut o vale stâncoasă, cu un mic curs de apă, între două pante abrupte. Pe acolo am vrut să urcăm către vârful colinei. N-am găsit-o. Așa că am urcat către vârf prin cu totul alt loc decât cel pe care ni l-am propus. O pantă abruptă, chiar foarte abruptă, pe care am urcat-o povestind despre una, alta, respirând aerul curat, care a primit o doză puternică de parfum de aer tare, de munte, atunci când, deși eram în pădure de foioase, am ajuns, dintr-odată, între brazi. Ce parfum au brazii! Oricât de profund ai inspira, tot nu-ți ajunge. E o magie verde pădurea. Un verde amestecat cu razele soarelui, care își găsesc loc să se strecoare printre frunze și ramuri, în drumul lor către pământul îmbrăcat cu un strat gros, moale, de mușchi, colorat, pe ici, pe colo, de lichenii gri-albăstrui, care aici, pe colinele Halmășdului, sunt mai mulți ca oriunde în Sălaj.
Vârful colinei nu seamănă deloc cu cel al colnicului de piatră pe care am urcat în prima zi, acolo unde sfincșii, uriașii ăștia de piatră înfățișând personaje misterioase, sunt la ei acasă. Asta nu înseamnă că nu ne-a plăcut să urcăm pantele abrupte, să respirăm aer curat, să ne bucurăm de liniștea pădurii.
Pe drumul către locul unde am înnoptat, am dat și de valea pe care nu o găsisem. Era fix în dreptul locului unde era parcată mașina, peste vale. Chiar în fața noastră. Însă, așa cum se întâmplă de multe ori, nu vezi tocmai acele lucruri care sunt în fața ta. Am urcat de unul singur pe valea cu stânci, dar nu foarte mult, mai mult așa, de curiozitate. Am coborât când s-a teminat stâncăraia din vale pe unde curgea firul de apă. Nu de alta, dar trebuia să strângem scaunele mașinii, bagajele și să mergem mai departe, să găsim un alt loc unde să rămânem peste noapte. Tot lângă vale, evident, că așa ne-am propus, să fim aproape de apă, mai ales că acolo vin și animalele pădurii să se adape, și ce fain ar fi să le vedem. Îhî. Exact cum le-am văzut și în noaptea precedentă. Adică deloc, că după ce-ți găsești o poziție comodă, parcă nu mai ai chef să ieși afară, în noapte. Doar le-am auzit. Mai ales cârtițele care păreau că vor să ajungă în interiorul mașinii. Și niște înaripate ciudate, care și-au găsit să tot umble pe acoperișul mașinii, de ziceai că-s la ceva danț în șură.
Am traversat valea peste un copac căzut de-a latul,
și am urcat, în cea de-a treia zi a taberei, pe colina stâncoasă de lângă noi. De data asta, la fel ca în prima zi, am dat peste stânci, care mi-au pus iar la încercare bocancii, dar mai mult așa, de dragul de a mă cățăra, drumul către vârf fiind unul ușor. Un vârf în care pădurea s-a dat la o parte, lăsând la vedere un sol pietros, uscat, apoi, odată oprindu-ne și întorcându-ne înspre locul de unde am venit, oferindu-ne o priveliște superbă. Colinele Halmășdului unduind, parcă, unele după altele, cu pădurea de foioase amestecându-se, pe alocuri, cu pălcurile verde-închis ale brazilor. Și ar fi fost totul ca de poveste, dacă oamenii nu și-ar fi făcut simțită prezența. Nu, nu apărând lângă noi, că pentru asta ar fi trebuit să urce panta abruptă. Ori nu de asta au venit ei în natură, ca să urce pe pante ori să cutreiere pădurea. Nu. Au venit să-și pârțâie ATV-urile, împroșcând cu poluare de toate felurile peste tot locul, de parcă asta ar fi esența ieșitului în natură: să te dai cu ATV-ul. Mașinăria asta e un vehicul utilitar, care, că de aia e utilitar, trebuie să fie util. Adică în acțiunile salvamontiștilor, ale jandarmilor montani, ori chiar în agricultură, acolo unde se impune. Ori pentru orice altceva care să aibă o utilitate. În niciun caz pentru ”plimbare” prin pădure, rupând solul cu crampoanele anvelopelor și speriind toate viețuitoarele cu pârțâitul strident. Dacă spun că, exceptând cazurile utilitare, ATV-ul e pentru cocalari, e prea mult? Cred că nu.
Am coborât de pe vârful cu belvedere, acum, că liniștea s-a dus naibii, iar pârțâitul ăsta mecanic devenea agasant, am strâns repede bagajele și am plecat de acolo, mai repede decât am fi vrut. Am ieșit din pădure, am trecut prin Plopiș, apoi am luat drumul casei. Am șters partea urâtă, cea în care oamenii nu respectă nimic și nu-s interesați de nimic altceva decât de ”distracție”, și am păstrat în amintire partea frumoasă a lumii, pe care cei cu mintea și sufletul deschis o numesc natură. Natura, celei care, așezat pe o piatră plată, mare, acoperită de mușchi verde, i-am dedicat o melodie: ”You are so beautiful to me, You are so beautiful to me, You are…”
Hmmm… Acum, când scriu rândurile ăstea, parcă simt prezența sfinxului, ascuns de lume pe una din colinele superbe ale Halmășdului. Acolo unde stă de veghe. Să poată să le îndrume pașii într-acolo prietenilor din lumea oamenilor. Celor cu drag de natură.
Foarte tare. Alta viata cu o masina de teren :). Bafta in continuare.
Mulțumim, Răzvan 🙂