Sus, la Cozla, sus. Platoul carstic cu OZN

cozla_salaj__46_

Vântul m-a luat în primire încă de când am ajuns pe platou, șoptindu-mi la ureche, așa, ca de la rătăcitor la rătăcitor, că aici, sus, în capăt de Sălaj, lumea se vede altfel. E de ajuns să lași deoparte partea care e la vedere, și să treci în partea nevăzută, pentru că partea frumoasă a lumii e sfioasă, și, ca să o găsești, trebuie să renunți la a lua doar ceea ce ți se arată. La fel ca luna, care e frumoasă și pe partea luminată, dar, dacă reușești să ajungi dincolo, pe partea întunecată, nevăzută, cine știe ce te așteaptă…

cozla_salaj__1_Șerpuind printre sate

Vreo 20 de minute mi-a trebuit ca să ajung în Cozla, șerpuind cu mașina pe drumurile-uliță, când la stânga, când la dreapta, trecând prin Piroșa, apoi Șoimușeni și, în sfârșit, Cozla. „Bună ziua. Vreau să ajung la Găvan, la Țipleu. Mă duc bine pe aici?”, întreb primul om care mi-a ieșit în cale, o femeie, care trebăluia în fața casei. Acuma, nu știu dacă așa se numește zona în care voiam să ajung, dar parcă așa am citit pe undeva că s-ar numi. Oricum, femeia face ochii mari, apoi îmi zice: „Doamne ajută! Tot înainte, apoi o iei la stânga, că pe acolo urcă unde vrei să ajungi.” Am urmat indicațiile femeii și, după câteva hârtoape mai serioase, am ajuns undeva, lângă platou, acolo unde am parcat mașina, de era cât pe ce să o scap într-o groapă mascată de iarbă și pietre.

cozla_salaj__8_Platoul cu OZN

Am ajuns deasupra, pe platoul carstic, și primul lucru pe care l-am văzut a fost părul meu, care, dansând deja cu vântul, își făcea de cap, așa că au început să danseze și mâinile, încercând să țină pasul cu vântul și părul. Apoi, vântul, în semn de recunoștință că a avut cu cine se juca, a început să sufle din față, dând perdeaua de păr la o parte, iar platoul a umplut lumea din fața mea. Dincolo de el, doar pădure, cât vezi cu ochii, deasă, verde, îmbietoare, însă, lângă mine, platoul și-a scos frumusețile la iveală, descoperind, pe rând, cuburile mari de piatră așezate pe partea dreaptă, apoi OZN-ul acela de pământ, înconjurat de pășune și având în vârf o pălărie verde, și am știut atunci că vreau să văd ce se ascunde acolo. Așa că am coborât printre bolovani, am traversat platoul și am urcat, într-un fel de recunoaștere, până în vârful OZN-ului, trăgând cu ochiul la pereții de piatră din partea dreaptă, dar făcându-mă, deocamdată, că nu-i văd. De sus, în față, către județul Maramureș, se vedeau două stane mari, care se văd de departe, și care m-au făcut întotdeauna curios, așa că mi-am zis că, înainte să cotrobăi după frumuseți în jurul OZN-ului, mă duc întâi să văd ce-i cu stanele ălea de acolo. La urma urmei, cât poate fi de mers până acolo?

cozla_salaj__30_Drumul către, apoi o buclă rătăcită cu cireșe sălbatice și mure

De abia când am coborât de pe vârf într-o zonă în care vântul nu sufla atât de tare mi-am dat seama cât e de cald, căldura aproape sufocându-mă, făcându-mă să-mi doresc înapoi vântul încâlcitor de păr, însă aici, cu coama dealului ca un fel de zid din dreapta mea, căldura dogoritoare făcea legea. Și minutele treceau unul după altul, ducându-mi pașii când prin iarba mare ca grâul, când prin pădurea răcoroasă, plină de urme de animale. Apoi iar prin iarbă, cu soarele în cap. Apoi, de nicăieri, am dat peste ceva ce semănau cu cireșele, doar că ceva mai alungite, așa că mi-am zis că-s cireșe sălbatice și, deși de obicei nu fac asta, am gustat cireșele ălea, acrișoare. Cine știe ce-or fi fost, poate chiar cireșe, și erau multe în zonă, colorate, ca niște mărgele portocalii. După un timp și o pauză în pădure, unde am dat gata una din sticlele cu apă, am dat cu ochii de stana cea mare care îmi atrăsese atenția, și, în același timp, mi-am dat seama că o să-mi ia destul de mult timp să ajung acolo, iar eu voiam să cercetez OZN-ul lăsat în urmă, așa că, fără să-mi pară rău, m-am întors din drum, La urma urmei, drumul către e mai important decâț să ajungi acolo, cel puțin pentru mine, așa că, lăsând stana pentru un traseu viitor, am făcut cale întoarsă. Însă nu pe unde am venit. Cu gândurile aiurea, m-am trezit bucuros, lângă niște tufe cu mure, mari, negre, ispititoare, și abia după ce m-am înfruptat pofticios din bunătățile ălea mi-am dat seama că am deviat destul de bine de la drumul pe care am venit. M-am uitat în jur și nu am recunoscut nimic, așa că drumul de întoarcere a durat mult mai mult decât aș fi vrut. Și zgâriindu-mi pielea cu tufele țepoase, am luat-o în direcția din care venisem, însă mult mai în jos și mi-am dat seama că eram deviat bine de la traseu, așa că, tot ascultându-mi când rațiunea, când flerul bodogănind că ba pe acolo, ba pe acolo, am ajuns, după vreo jumătate de oră, în vârful unui pantei, de unde am reușit să-mi dau seama cam pe unde eram. Și eram departe bine. Apoi, dintr-o dată, am simțit o arsură în piciorul drept. Am scuturat piciorul, și, uitându-mă să văd ce-i cu arsura aia, am descoperit o viespe, care, de la scuturătură, atârna caraghios în acul înfipt în piciorul meu. Am scuturat-o, ușor de data asta, să iasă cu ac cu tot, apoi, am luat-o pe drumul de întoarcere, prin căldura sufocantă.

cozla_salaj__32_Partea nevăzută

Am luat-o recunoscător, pe lângă stânci, prin partea nevăzută a Țipleului, care țineau razele soarelui deoparte, însă căldura era la fel de sufocantă acolo, ba chiar mai rău, pentru că, în lipsa vântului, se crease acolo, lângă stânci, un efect de saună destul de neplăcut, mai ales că fiecare pas pe terenul abrupt și sfărâmicios de acolo însemna un pas înainte și câțiva, mulți, în jos. Dar n-am mai băgat în seamă mersul poticnit, pentru că, lângă mine, OZN-ul își dezvăluia secretele. Stânci mari, cu bolte care parcă se aplecau peste mine, cu șanțul ciudat care le traversa de-a lungul, cu tot felul de bolovani mari rămași agățați de stânci, cu crăpăturile negre care păreau că duc în interiorul pământului, au făcut uitate zgârieturile și gâfâielile provocate de înaintarea mai mult decât anevoioasă. Iar mersul piticului prin tunelele săpate în stâncă, chiar dacă înguste și alunecoase din cauza stâncii sfărâmicioase, au fost ca o gură de aer în căldura sufocantă. Am ajuns sub un bolovan ascuțit, care se oprise, cumva, între două stânci, lăsând lumina să treacă de o parte și alta a lui, creând un efect aproape magic, apoi am găsit o arcadă, lipită ciudat de stâncă, dar, pentru că deja trecuse mult timp de când eram pe cărări, am decis că e timpul să escaladez peretele, și să ies la suprafață.

cozla_salaj__42.3Cu fundul într-un cuib de piatră

Am urcat primii 5 – 6 metri destul de ușor, chiar dacă stânca se sfărâma sub palme, apoi, după ce am ajuns la primul etaj, mi-am trasat cu privirea partea a doua a cățărării, mai lungă și fără a fi sigur că pot să o fac. Totuși, pot să încerc. Și am încercat. Căutând prize cu degetele și agățându-mă de orice părea că nu o să se sfarme, am reușit să urc încă vreo 7 – 8 metri, până am ajuns la un fel de cuib de piatră, chiar sub o surplombă, în care era destul loc cât să-mi așez fundul , cu picioarele atârnând deasupra golului de sub mine. Acuma, surplomba era mult prea mare și nesigură pentru a putea să trec de ea în siguranță, și mi-am dat seama, că, și în cazul în care reușeam să mă agăț cumva de ea, erau șanse mari să se sfarme prizele sub degete, așa că toată treaba era mult prea riscantă, mai ales că, deși mă cațăr de multă vreme la liber, totuși, nu sînt un cățărător profesionist, tehnică nici vorbă, mai mult imaginație, așa că am renunțat la ideea de a-mi continua cățărarea. Apoi, cu groază, mi-am dat seama că singura cale sigură era să cobor pe unde am urcat. Să cobor pe unde am urcat? Ce, am înnebunit, cum naiba să cobor pe acolo, că nici măcar nu vedeam ce-i sub mine? Una e să urci, alta e să cobori, mult, mult mai dificil. Totuși, după un mic dialog contradictori eu cu mine, am acceptat gândul că, oricum, n-am ce face. Trebuie să cobor pe unde am urcat.

cozla_salaj__42_Pentru un timp

Mi-am spus în gând că mai stau trei minute, apoi cobor, doar să-mi fac ceva curaj. Apoi, nu știu cum, poate frica, poate OZN-ul care voia un locuitor permanent acolo, au făcut să uit de timp, de spațiu, și am rămas acolo ceva timp, vreo 20 de minute ori chiar mai mult, cine să mai știe, cu fundul în cuibul de piatră, călătorind undeva, în interiorul meu. „Da, mi-am răspuns întrebării nerostite, tu ești singurul care poate face ceva pentru tine, și nu doar aici, ci oriunde ai fi. Tu ești cel care îți poate răspunde la întrebări, tu ești cel care poate să te ducă mai departe, tu ești cel care poate să facă diferența între vis și realitate. Vrei asta? Poate-i mai bine să nu vrei. Poate asta-i totul, poate nu există nici măcar realitatea asta, și totul e o iluzie. Poate totul e o rătăcire a sufletului, aici, undeva între lumile știute și neștiute. Ori poate nu-i asta totul, și-atunci…”

cozla_salaj__43.1_Falling slowly

Sincer, mi-a fost frică la coborâre, de vreo două ori chiar am vrut să urc înapoi și să rămân acolo, însă mi-am adunat gândurile, apoi am transformat frica în simțuri constructive. Un sfert de oră, dacă nu mai mult, mi-a luat să cobor cei 7 – 8 metri de stâncă, săpând cu degetele niște prize, apoi prelingându-mă, încetul cu încetul, peste stâncă, până când reușeam să găsesc o priză pentru picior, Și tot așa, până jos. Am băut jumătate de litru de apă, toată câtă o mai aveam, dintr-o răsuflare, cu inima bătându-mi nebunește, apoi, fără să mă mai gândesc la nimic,m-am cățărat prin primul loc care părea accesibil, trăgând după mine echipamentul, pas cu pas, lovitură cu lovitură, ce mai contează părul smuls de colțurile de piatră, încă un pas, încă un pas…
Odată ajuns sus, într-un loc sigur, cu soarele bătându-mi, iar, în cap, m-am trântit pe iarbă, între niște flori superb colorate, și mi-am lăsat gâfâielile să-și facă de cap, acompaniate de o stare de greață și de bubuielile necontrolate ale inimii.

Înapoi în lume

Am ajuns la mașină destul de repede, ba chiar m-am mai oprit o dată să mănânc niște mure pe care natura mi le-a servit pe post de zâmbet. M-am oprit pe niște bolovani, culegând imagini, umbre desenate peste pădure, culegând vânt și raze de soare, să le iau cu mine pe drumul de întoarcere către casă. M-am urcat în mașină și, încet, foarte încet, am șerpuit din nou pe drumurile-uliță pe care am venit acum 5 ore și jumătate, privind la casele ce păreau părăsite, dar care aveau fiecare, acolo, înăuntru povestea lor. Unele frumoase, altele poate nu la fel de frumoase, altele poate atârnând greu la capătul vieții, cine știe? Eu mă întorc în lume cu încă o poveste, pe care o așez lângă celelalte. Și încă mai este loc…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

4 thoughts on “Sus, la Cozla, sus. Platoul carstic cu OZN

  1. Ioi, după cum zic ardelenii 🙂 ! Eu nu sunt de aici. Sunt din Moldova și sunt plăcut surprins de cât de multe povești există în Sălaj. Platoul carstic cu OZN este un ingredient bun pentru următoarea carte: Ziggy în lumea cânepii care pornește de la Fata Cătanii, legenda Grădinii Zmeilor ( Gâlgău Almajului ). Mulțumesc frumos pentru articol pentru că simt că-ți place să scrii și nu te zgârcești la cuvinte, experiențe și fotografii. Am plecat să mai răsfoiesc pagini de pe blog. O zi veselă 🙂 !

  2. In foto si acest traseu reprezinta cam 15% din frumusetile Cozlei. Gavanul Cozlei sau Pesterea de Dupa Deal ori Pesterea din Gura Ceriului o gaseai daca pe la jumatatea distantei dintre Soimuseni si Cozla intrai in stanga pe un drum de pamant si urcai spre Varful Dealului/Caramida iar cand ajungeai pe coama dealului in stanga, chiar pe varf este locul de unde se dau cu parapanta si vechiul loc al unui turn de aparare si observatie roman (limesul roman era pe coama dealului). In dreapta este pestera care are o adancime de 80-90 metri si cu cea mai mare cascada subterana, in jur de 65 m, iar mai in fata este Stanii Cozli si Calea fetelor, cei care se observa din lunca Somesului, din Depresiunea Jibou-Guruslau-Benesat, si foarte dificil de escaladat. Alte trasee sunt pe Valea Seaca sau spre Izvoare-Poiana Kindei-izbucul din Osoiel-Platoul Mistichinel cu urcare la Prisnelul Valisoarei (apare in una din foto) si pe cel al Varaiului din MM. Scopul traseelor pot fi si pentru descoperirea de fosile – detectiv de fosile – deoarece platoul carstic Cozla este format din calcare din fosile din perioada precambriana si cambria si din eocen si fiecare piatra este plina de fosile de acum 70 sau100 milioane de ani. Asa ca iti doresc sa mai revii ca sa gasesti si pestera

    1. Cozleanu, mulțumesc de informații și invitația de a reveni. Cât despre Stana Cozlii și avena Gura Cerului, am fost acolo acum 9 ani, și am și coborât o parte din aven. Și, da, ai dreptate, partea prezentată în materialul de față e doar o mica parte din ceea ce înseamnă frumusețile Cozlei.

    2. Fosilele din Eocenu’ de acolo se invart pe la ~35 Ma – daca e Priabonian (http://www.stratigraphy.org/ICSchart/ChronostratChart2015-01.jpg) (in nici un caz 70 – 100 Ma) – ar fi fost fain.. In schimb calcare din perioada cambrian sau mai vechi – precambrian – slabe sanse spre deloc…ce era roca sedimentara (cu tot cu fosile – fie ele si „parameci”) a fost facut terci in timpuri cand „Salajul” era poate pe la ecuator…
      Calcaru’ de Eocen de la Cozla (daca mai tin mine bine se numeste – Calcaru de Cluj), il stiu oarecem bine… grosso modo e acelasi ca la Faget-Cluj Napoca etc…si cred ca e acelasi ca in forajele din Platforma Moldoveneasca, etc etc etc…Oricum frumoasa zona…sper sa ajung si pe acolo. Astept urmatoarele videoclipuri. Salajul are o geologie, jos palaria!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *