”Să nu vă duceți acolo!”, le spuneau bătrânii din sat copiilor, atunci când venea vorba despre tăul fără fund de la Răstolț, un sat liniștit din Sălaj. Iar asta pentru că, ziceau bătrânii, ce cade acolo, nu mai apare, e dus pe veci. La fel ca și omul care a intrat cu carul cu boi acolo, s-a scufundat și n-a mai fost găsit niciodată. Și dacă asta n-ar fi fost îndeajuns ca să-i sperie pe cei care voiau să meargă la Tău, se spunea că acolo trăiește un șarpe uriaș, și e periculos să intri pe teritoriul lui. Că nu se știe dacă mai apuci să te și întorci…
Pe urmele bivolilor, pe Valea Prunilor, pe la Cioroi
Ca să ajungi acolo, în lumea misterioasă a tăului fără fund, nu e tocmai ușor. Și nu pentru că e destul de mult de mers, ci pentru că tăul e ascuns de vegetația abundentă, și dacă n-ai mai fost prin zonă, aproape sigur că n-o să-l găsești. Ba chiar și dacă mergi însoțit de cineva care cunoaște bine zona, tot e greu de găsit.
”Salut! Ce zici, facem o incursiune prin Răstolț, să te duc la Tăul fără fund?”, mi-a scris Tudor un mesaj pe facebook. Nu ne cunoaștem, nici măcar nu ne-am mai întâlnit vreodată. Însă aventura e cea care creează liantul între oamenii curioși să descopere, să vadă, să știe, așa că am acceptat fără să stau pe gânduri propunerea lui și am mers împreună la Răstolț, să găsim Tăul fără fund.
Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe Valea prunilor, apoi să o iei pe vale în sus. Iar drumul te duce printr-o zonă pitorească, aproape sălbatică, iar dacă n-ar fi turmele de oi, ai zice că ești într-o lume pierdută, unde nu a mai călcat picior de om de cine știe când. Și, într-un fel, chiar așa și e. De sus, de lângă răstiginirea din vârful dealului, cât vezi cu ochii e verde, o lume a naturii. Și a turmelor de oi, care sunt nelipsite, nu cred că este loc în partea asta de lume în care să mergi și să nu te întâlnești cu turme de oi. Și, desigur, cu dulăii care însoțesc turmele.
De prima turmă de oi am trecut lejer, ba chiar am fi stat să ne jucăm cu câinii, care erau destul de prietenoși. Mai ales cățeaua, care, și la dus și la întors, mă tot lingea pe mână de ziceai că sigur aveam ceva bunătăți ascunse în palmă.
Am lăsat turma în urmă și ne-am continuat drumul, care părea că-i pustiu. Asta până am ajuns în dreptul unei ciurde: vreo 9, 10 bivoli și o vacă. Vaca, ca și vaca, n-avea nicio treabă. Bivolii, când au dat cu ochii de noi, au cam făcut ”pe-a dracului”, tot pufnind și scurmând pământul. Ba chiar vreo 3 s-au îndreptat amenințători către noi. S-au oprit când am început să vorbim cu Nicu, ciurdarul. Și când zic vorbit, asta înseamnă strigat, ca să ne auzim unul pe altul. C-așa-i pe coclauri, când cel cu care vorbești e la ceva distanță de tine. I-am spus ce și cum, că vrem să găsim tăul.
”Api, treceți valea pă mai în sus, și mereți tăt p-acolo în sus, pă la cioroi”, ne-a strigat Nicu, ciurdarul.
Acuma, pentru Tudor era lămurită treaba, adică ce-i aia pe la cioroi – așa i se spune locului apos, pe unde-i firul de apă. Însă, cu imaginația luând-o razna, eu mă tot gândeam: ”Cum adică pe la cioroi? E ceva cioară uriașă pe acolo? Unde-i, unde-i?”
După ce o iei pe la cioroi chiar ajungi într-un loc unde n-am mai călcat picior de om de cine știe când. Așa ne-am zis. Apoi a apărut turma de oi. Și, la scurt timp, dulăii. Șase, cinci mari cât un vițel, unul ceva mai mic, da’ cu gura mare. I-am liniștit repede pe dulăi, de chiar ne-am mirat și noi. Adică lătrau dulăii, tot dându-ne târcoale, dar atât, fiind și ei descumpăniți, oarecum, de calmul nostru. Și, sincer, eu unul chiar râdeam de situație. Și cum puteam să nu râd, văzând cum Feri, ciobanul, în timp ce fugea, așa cum putea, către noi, deschidea gura, semn că le zicea ceva câinilor, dar nici ei, câinii,, nici eu nu îl auzeam. Iar asta pentru că glasul lui Feri era un fel de șoptit.
L-am întrebat dacă știe de tău. Nu știa: ”Nooo, nu știu. Io-s numa de o săptămână aici, cu oile. Că io-s din Covasna. Am fost la oi și la Turda, da aici îs numa de o săptămână. Nu cunosc locu’. D-api numa p-aci în sus poate fi.”
Și așa a și fost. Tăul l-am găsit foarte aproape de locul unde eram.
Lumea misterioasă a tăului fără fund. Un bulbuc
Umezeală cât încape acolo. Atât în aer, cât mai ales pământul, care mustește de apă. Ne-am apropiat încet de tău, strecurându-ne prin vegetația crescută de-a valma, cu crengile ca niște degete uriașe întinse să te prindă și să te țină captiv, pe tine, cel care ai intrat nechemat în lumea aceea.
Apa tăului, în cele mai multe locuri închisă la culoare, aproape neagră, e presărată cu smârcuri colorate, care creează un efect vizual puternic. Și, dacă la efectul vizual mai adaugi și mirosul puternic – un amestec de mentă cu izul oarecum dulceag al putreziciunii -, lumea despre care vorbeau bătrânii satului începe să prindă contur. Iar dâra de apă neagră șerpuind printre crengile răsfirate, amestecate, crescute de-a valma peste și în jurul apei, îți dă impresia că șarpele cel uriaș tocmai a trecut pe acolo. Și, chiar dacă rațiunea ăți spune că n-are ce căuta un șarpe uriaș acolo, totuși, imaginația îți găsește răspuns și îți oferă indicii serioase cum că poveștile sunt adevărate. Iar dacă la asta mai adaugi și faptul că Tăul fără fund de la Răstolț e alimentat de un izvor de apă turcoaz la culoare, care izvorăște din pădurea aflată foarte aproape de tău, povestea prinde și mai mult contur. Tot ce trebuie să faci e să lași imaginația să te ducă în lumea poveștilor.
Acuma, legende de genul ăsta – cu șerpi uriași, cu oameni și animale pierdute pe vecie în apele tăurilor -, se regăsesc în multe sate. Însă în fiecare loc e altfel spusă, iar asta îi dă o nuanță de veridicitate, chiar și așa, ”povești” cum sunt.
– Noa, da unde-s hiribii?, ne întreabă un om, așezat lângă tractorul cu care tocmai semănase ovăz, și care ne-a văzut venind de departe.
– De unde hiribi? Noi am fost la Tăul fără fund.
– Noa, că dară să nu zâceți c-aț găsit voi tău’!
– Ba da, l-am găsit.
– No, api acoale nu-i de joacă. Că ce să scufundă acoale, nu mai apare veci. Poți arunca orișice, că nu-l mai găsăști.
– Așe-i, că și io am aruncat acolo un miel, care o murit. Și s-o scufundat de tăt. Dus îi!, se bagă în vorbă ciobanul pe care la-m întâlnit prima oară, și care era și el acolo, lângă tractor.
– Apoi, știi cum îi? îmi zice tractoristul, privindu-mă direct. Arunci ceva acolo și stai și nu să mai vede nimnica. No, și după v’on sfert de oră apare un bulbuc. Atâta numa. Un bulbuc! Apoi nimnica. Dus îi pă veci ce cade acolo. No, io numa îț zic. C-apoi crede fiecare ce vre. Da’ atâta rămâne după tăt ce cade acolo: un bulbuc!
