”Papa, caca, papa, caca, caca, papa… Ce lasă ăsta în urma lui? Caca…” Asta spune Leila, hamsterul, despre celălalt hamster din cușcă, Wolf. Și, extrapolând, descrie atât de bine societatea umană, încât mai că-ți vine să o dai naibii de cușcă și să fugi spre libertate. Dar poate că nu tocmai acum. Nu de alta, dar în Curtea artiștilor, de pe strada Salamon Joszef nr. 11, din Zalău, arta, cultura artei a primit o doză mare de energie, atunci când și-a făcut apariția, cu părul galben lucind în soarele de seară (că doar e un hamster, nu?) Leila. Sau, dincolo de cortina actului de teatru, Andrada Grosu.
Piesa de teatru în sine, după cartea lui Miriam și Ezra Elia, e un fel de operă neconvențională, un fel de zbatere filosofică a sensului vieții petrecute în cușcă, indiferent ce-ar însemna cușca asta. Dar mai ales când cușca asta e societatea umană. ”Roată, apă, semințe, roată, apă, semințe…” se traduc atât de ușor în ”serviciu, mâncare, somn, serviciu, mâncare, somn… ”, încât aproape că nu mai e nevoie de alte cuvinte. Am ales să fiu prezent în public la piesa asta de teatru pentru că promitea să fie altfel, cel puțin după descriere: ”Mă cheamă Leila. Pentru mine o secundă e cât un an. O zi cât un deceniu. Sunt mică, zglobie și cochetă. Gândesc mult și repede. În jurul meu lumea se învârte amețitor. Opriți roata asta enormă, că vreau să cobor! Opriți globul ăsta pământesc, măcar o secundă, două, trei… Gata, viața mea fuse și se duse. Sau poate de abia acum începe”. Și, așa, ca într-un fel de joacă, punctând niște repere istorice care par luate la nimereală (dar nu-s) și niște banalități zilnice trecute în jurnal, ”Mă cheamă Leila” a reușit să transforme actul de teatru din Curtea artiștilor într-un spectacol de înaltă clasă. Cum adică spectacol de înaltă clasă când e vorba despre un hamster? Răspunsul e simplu: Andrada Grosu.
A apărut în curte împărțind bomboane spectatorilor, jovială, zglobie și cochetă. Și, imediat, dacă erai suficient de atent, ascuns la vedere sub peruca galbenă, talentul stătea deja la lumină, în sclipirile din privire. Și când spun talent nu mă refer la darul de a ști să reciți, să intonezi, să stăpânești arta de a interacționa cu publicul, să te joci cu cuvintele. Nu. E vorba despre a fi credibil, a-i face pe cei din public să creadă că acolo, în fața lor, nu e Andrada, actrița, ci Leila, hamsterul. Și, până la urmă, cred că în asta constă magia teatrului, în a-i face pe oameni să creadă, să facă parte din spectacol, chiar și fără voia lor. Și mai e ceva: harul improvizației. Sau, cu alte cuvinte, să știi să combini realitatea cu teatrul în așa fel încât să pară că, de fapt, așa e scenariul. Iar asta e, deja, într-adevăr, arta teatrului.
De la gest, la înșiruirea unor date istorice care au însemnat ceva (indiferent de domeniu, dar care au pus într-un fel sau altul punctul pe ”i”), la mimică ori limbajul trupului, Andrada are har actoricesc. Și mai e ceva: Andrada are voce. Și asta cred că i-a făcut pe mulți să ridice din sprâncene a mirare. Nu pentru că ar fi fost ceva neașteptat, dar chiar și atunci când era vorba despre ”ghidușiile” Leilei – hamsterul, vocea ei a sunat foarte, foarte bine.
Pe scena din Curtea artiștilor, în fața unei draperii negre, cu un calendar, o roată pentru hamsteri, un bol cu semințe și o cutie de carton, a avut loc un spectacol de teatru (20 de lei am dat pe bilet, și au meritat cu prisosință). Ar fi putut fi doar o piesă de teatru. Dar a fost un spectacol, în care a strălucit Andrada Grosu. A strălucit… Poate că pare un patetism forțat să spui că a strălucit. Ori poate fi ca urmare a faptului că peruca galbenă care a transformat-o pe Andrada în Leila strălucea în soarele de seară, la propriu. Însă, de pe rândul al patrulea, chiar în capăt, aproape de gard, piesa asta de teatru chiar a fost un spectacol care a strălucit, încă de când Leila, hamsterul, și-a început fuga către libertate. Și cred că toți cei din public au fost (unul, sigur), și ei, niște hamsteri, de dragul Leilei. Și tot de dragul Leilei, de dragul ”zvâcului” emoțional de pe scenă, cred că toți cei din public (unul, sigur), și-au spus, simplu, la fel ca viața ”din trei mișcări” a hamsterului (”roată, apă, semințe, roată, apă, semințe…”) care și-a trăit veșnicia în o oră și ceva, atât cât a durat reprezentația artistică: Andrada are talent. Andrada are har. Andrada are suflet…
