Titanii de piatră din Munții Plopiș. Ce frumoasă-i Valea Mare (Morilor)…

E unul dintre cele mai frumoase locuri din Sălaj. Un loc a cărui sălbăticie e (încă) la vedere, culmile stâncoase împletindu-se cu superbul râul Valea Mare, cunoscut ca și Valea Morilor, ca o poveste.

Totul acolo e ca un tablou, chiar dacă, din păcate, ca peste tot în România, unii consideră natura loc de joacă pentru ATV-uri. Totuși, exceptând ”distracția” motorizată, locul e superb, mai ales atunci când vegetația luxuriantă îmbracă totul în verde. Și e ușor să-i cazi în mreje și să vrei să rămâi, și să tot rămâi.

Am mai fost acolo, acum ceva ani, și de abia am așteptat să revin. Nu de alta, dar acolo, sus, pe o colină înaltă, abruptă, stâncoasă, ca o redută, stau semeți titanii de piatră. Niște titani pe care i-am numit, simplu, încă de la prima întâlnire, prieteni.

Cum adică prieteni? Doar, nu-i așa, doar oamenii pot să îți fie prieteni. Ei, bine, natura, cu tot ceea ce înseamnă ea, mi-e cel mai bun prieten. Și fiecare reîntâlnire e o adevărată bucurie. Și, până la urmă, asta înseamnă prietenie – bucuria de a fi împreună. Mă rog, asta ar trebui să însemne, chiar dacă în ziua de astăzi e doar o monedă de schimb social.

Acuma, în mitologia greacă, titanii erau prima generație divină, fii și fiice ale lui Uranus (personificarea cerului) și ai Gaiei (personificarea pământului), precedentă olimpienilor.

Titanii ăștia nu-s nici 12 și nici nu au nimic care să te ducă la ceea ce vechii greci numeau zei adesea iraționali, reprezentând forța oarbă a violenței primitive. Nici vorbă, acolo, lângă ei, senzația e una de pace, de liniște. Însă, pentru că titanii personificau forțele naturii, așa am numit și formațiunile de aici, din Munții Plopiș (Șes).

Atunci când te oprești lângă ei și te așezi sprijinindu-te de stânca dură, uriașii ăștia împietriți te duc repede într-o altă lume. Tot ce ai nevoie pentru asta e imaginația. Și să îți lași simțurile să cuprindă totul.

De pe drumul principal, pe stânga. Apoi, pe dreapta, chiar dacă nu chiar acolo unde trebuia

Ca să ajungi acolo nu e cine știe ce complicat. Ba dimpotrivă, aș putea spune. Însă atunci când zici ”fie ce-o fi, și pe aici e bine”, sigur o să o iei pe alt drum. Cei care au cabane pe acolo ori merg ”la iarbă verde” o fac cu mașina. Dar asta doar dacă destinația e tot ceea ce contează. Dacă nu, și ai simț de aventură, o iei întotdeauna pe jos.

Am lăsat mașina la marginea pădurii, iar de acolo am luat-o pe jos. Și mi-am dat repede seama că nu ăsta era drumul. Însă e atât de frumos acolo, încât ”bă, nu-i ăsta drumul” chiar nu a mai contat. Mai ales că, pe măsură ce înaintam în pădure, pereții stâncoși deveneau tot mai mari și mai sălbatici. Cât despre verdele naturii, e absolut superb, un tablou-capodoperă care îți descătușează simțurile și te face una cu natura.

Am vrut de multe ori să cobor panta abruptă a văii adânci și sălbatice, însă mi-am zis că am timp la întoarcere. Nici fotografii nu am făcut, tot din cauză de ”lasă, la întoarcere”. Iar asta pentru că, pe măsură ce intram tot mai mult în adâncul pădurii, simțeam chemarea (ciudată, greu de explicat) naturii, un fel de ”hai, nu te opri, privește înainte, vezi?”. Am ridicat privirea din vale și înaintea mea, printre copacii mari ai pădurii, nu foarte departe, am văzut culmea conică, semănând cu o cetate, a locului unde urma să mă întâlnesc cu

Prietenii mei, titanii de piatră.

Sus, pe culme, după un urcuș abrupt, care te duce pe lângă pături mari de licheni gri și lespezi de piatră netede, ajungi la titani. Niște formațiuni de stâncă dură înșirate ca o creastă, mărginite de hăuri și într-o parte, și în alta. Înalte, cu forme ciudate, de parcă ar fi fost niște creaturi mistice transformate în stane de piatră, te duc cu gândul la zeități. De asta le-am spus titani.

Trei dintre ei sînt de-a dreptul impresionanți, și te simți mic în fața lor. Dar nu mic în  sensul de neînsemnat, ci, pur și simplu, ai senzația că te afli în fața unor adevărate forțe ale naturii.

Maiestuoase, dându-ți senzația că tocmai s-au mișcat, titanii stau așezați unul după altul, pe muchia îngustă a culmii, acolo de unde se vede până departe. Un fel de belvedere deasupra lumii, acolo unde nu ajunge oricine. De altfel, foarte puțini ajung aici, nefiind traseu marcat, nici măcar pomenit de oamenii locului. Eu, de exemplu, i-am găsit luând-o la întâmplare, pe panta abruptă. Deși, ca să fiu sincer, niciodată nu o iau la întâmplare, la propriu, întotdeauna urmez chemarea naturii. Și întotdeauna chemarea asta mă duce în locuri frumoase, deosebite. Așa cum e și lumea titanilor de piatră de aici, de la margine de Sălaj.

Nu le-am dat nume – Cronos, Hyperion ori Mnemosyne -, așa cum îi cheamă pe unii dintre titanii din mitologia greacă. Le-am spus, simplu, prieteni.

Am vrut să cobor la baza stâncii, să mă cațăr puțin, să descopăr lumea titanilor și de jos în sus. Însă vremea a avut cu totul alte planuri. Întâi a început să plouă mărunt. Am zis ”ee, ce fain, numai bine, că îmi place ploaia”, așa că m-am dus în recunoaștere. Apoi, când eram total descoperit pe creastă, a început să tune și să plouă torențial. Iar asta înseamnă un singur lucru, atunci când ești în situația asta: cobori de acolo.

Nu am coborât imediat, deși se înmulțeau tunetele. M-am mai învârtit în jurul titanilor. Ba chiar am început să cobor stânca abruptă către ceea ce îmi părea un aven. Apoi, titanii mi-au tradus tunetele în limbă omenească: ”Gata, fă bine și coboară. Noi, că de aia sîntem titani-forțe-ale-naturii, nu ne sinchisim de tunete, nici de ploaie torențială. Tu, însă, dacă vrei să cobori în siguranță jos, lângă valea de unde ai venit, fă bine și du-te. Acum. Noi o să fim tot aici. Te așteptăm. Ne vedem altă dată.”

Am coborât cu atenție, stânca alunecoasă fiind periculoasă, o cădere de acolo (deși doar vreo 15-20 de metri) putându-se lăsa cu urmări grave. Ba chiar să pună capăt aventurii.

Am tot privit în urmă, până când ultimul titan a dispărut din raza vizuală, vorbindu-le fără cuvinte. Apoi, aproape fără să îmi dau seama, am ajuns jos, lângă

Valea Mare, a Morilor, cum îi zic oamenii locurilor.

E foarte frumos râul ăsta de munte care curge printre stânci, înconjurat de verdele luxuriant al vegetației de început de vară. E ca o muzică în imagini. O adevărată încântare. Chiar și așa, cu ploaia torențială udându-mă leoarcă, aș fi rămas mult și bine acolo.

Mi-am continuat drumul, însă, către locul unde am lăsat mașina, sus, la liziera pădurii, deasupra văii. O vale unde există câteva cabane (puține, ca norocul), și unde vin oameni la sfârșit de săptămână ori în vacanțe. Și îi înțeleg, locul e superb. Ce nu înțeleg e isteria motorizată a ATV-urilor pârâitoare, care poluează tot și în toate felurile, speriind animalele și distrugând liniștea minunată a pădurii.

E superbă valea asta. Un traseu turistic care ar merita să fie promovat. Deși, mai bine nu, că, cine știe, poate s-ar transforma și locul ăsta, ca mai toată România, într-o manelo-grătăreală care nu mai lasă loc de nimic altceva.

Valea se trece, în general, cu mașina. Dacă ești pe jos (și așa ar trebui să fii), te descalți frumos, îți iei bocancii în mână, apoi treci valea în picioarele goale.  După ce ai ajuns dincolo, te încalți – mai pierzându-ți echilibrul, mai nenimerind șoseta cum trebuie -, apoi îți continui drumul, cu zâmbet. Chiar dacă plouă torențial.

Când am ajuns sus, la liziera pădurii, departe de locul unde lăsasem mașina, s-a auzit sunetul strident al meteo-alert-ului. În acel moment, ploaia s-a oprit. Tare, nu?

Pe drumul către casă am oprit la marginea drumului, de dragul culorilor vii ale florilor din câmpul de grâu verde. Un tablou, o capodoperă a naturii, un semn de viață care, în ciuda căzutului în cap tot mai evident al lumii ăsteia, e omniprezent. Trebuie doar să vrei să îl vezi.

Am oprit și la cofetărie în Șimleu Silvaniei, unde nu a plouat deloc, și era cald și senin. N-am stat pe gânduri dacă să îmi cumpăr prăjituri, sau nu, chiar dacă eram ud leoarcă, cu părul încâlcit și murdar, și arătam ca omul pădurii. Până la urmă, asta și sînt, un om al pădurii.