Trei puradei în picioarele goale, lângă tufa cu măceșe de la marginea pădurii

maceseI-am auzit șușotind în spatele meu. Am ieșit dintre crengile cu țepi ale tufei de măceș, încâlcindu-mi părul de una dintre crengi, așa că am ieșit oarecum caraghios de acolo, tot încercând să scot creanga țepoasă din păr. M-am întors către ei și am dat cu ochii de trei puradei – doi băieței și o fetiță, cam de vreo 6 – 9 ani, și-un cățel, care, de-acum, că tot au asistat la încâlceala din fața lor, chicoteau amuzați. “Da’ ce faci acolo?”, mă întreabă fetița, privindu-mă cu ochii mari, de-a dreptul. “Culeg măceșe”, îi răspund, zâmbind la vederea puradeilor în picioarele goale, curioși, care stăteau acolo, în fața mea, cuminți, așteptând să vadă ce se întâmplă. “Da’ ce faci cu măceșe?”, continuă fetița, privind de-acum intrigată la tufa țepoasă cu fructe roșii, băiețeii urmărindu-i privirea și îndreptându-și, și ei, atenția asupra măceșelor. “Le mănânc și îmi fac ceai cu ele.” “Ceai?”, cască ochii mari fetița. “Da, le pun în apă și le fierb, mmm mmmm, ce bune-s”, îi răspund, frecându-mi stomacul cu mâna, într-un fel de limbaj al gesturilor mult mai clar decât cel al cuvintelor, gest care le stârnește râsul celor trei prichindei din fața mea, care, deja, se uitau la mine ca la un spectacol. Apoi, ca la un semn, se apropie toți de tufa cu măceșe și o privesc de parcă ar fi descoperit cine știe ce, ceva care de abia acum ar fi apărut în lume, cel puțin în lumea lor, deși probabil au mai trecut pe lângă tufa de măceș, doar că de abia acum au descoperit-o cu adevărat. Cățelul, după ei. De la înălțimea lor, tufa părea uriașă, așa că stăteau toți cu privirile ațintite în sus, la măceșele care, pentru moment, erau în centrul atenției lor. Apoi, s-au întors cu privire la mine. “Da’ ce ai pe tine?”, continuă fetița să de-a frâu liber curiozității. Adevărul e că, la câte aveam pe mine – rucasul, geanta cu aparatura video, trepiedul, plus bețele de trekking care atârnau de rucsac (echipamentul pe care-l car, de obicei cu mine, când mă duc să fac câte-un reportaj în natură), eram o arătare ciudată, cel puțin pentru ei. Și, până să răspund, mai vine o întrebare: “Da’ cum te cheamă?” Îi răspund fetiței, care, cu băieței cu tot, s-au mai apropiat cu doi pași de mine, cercetându-mă curioși. Tot zâmbind, am încercat să le răspund în așa fel încât să înțeleagă că-s niște lucruri pe care le duc cu mine când mă duc în pădure, și m-am trezit povestindu-le ce fac cu bețele, cu aparatul foto, de ce car rucsacul în spate, iar ei, puradeii, mă priveau de parcă ar fi încercat să oprească cuvintele în aer și să le cerceteze mai bine, să vadă lumea ascunsă de ele. Apoi îmi dau jos rucsacul din spate și îl deschid, cu ochii prichindeilor urmărind atent ce se întâmplă. “Uite, asta-i pentru tine,” îi spun fetiței, și îi dau una dintre lanternele pe care le aveam la mine. Apoi, pe rând, le-am dat băiețeilor o busolă și o carabină. Omuleții micuți din fața mea își țineau fiecare în mână obiectul primit, privindu-l cu ochii mari, mirați, apoi, aceiași ochi mari i-au îndreptat în direcția mea. Mi-au mulțumit din priviri mai mult decât ar fi putut să o facă orice cuvinte. A fost, probabil, singurul cadou pe care l-au primit vreodată de la cineva. Lumea în care trăiesc ei nu face cadouri, e o lume de pe o zi pe alta, la marginea societății, dar asta doar din cauza celor mari. Ei, prichindeii, ce vină au? Și chiar dacă peste câțiva ani acea inocență și ochii mari o să lase lumea din care vin să-i înghită, acum, preț de câteva momente, obiectul pe care-l țineau în mânuță era centrul lumii lor, o lume care s-a intersectat cu a mea, acolo, lângă tufa cu măceșe de la marginea pădurii. Mi-am luat bagajele și m-am îndreptat către mașina pe care o lăsasem în sat. M-am întors și i-am privit. Puradeii stăteau nemișcați, urmărindu-mă cu privirea. Le-am făcut cu mâna, apoi am lăsat în spatele meu lumea în picioarele goale a puradeilor, însă întrebărilor nu le-am putut întoarce spatele. De ce? Unii trăiesc la marginea vieții, doar pentru că s-au născut acolo, în lumea lor, fără ca celorlalți să le pese. Se poate face ceva ca să facă lumea asta mare măcar să pară dreaptă? Cine să facă asta? Oamenii? Oamenii, îndobitociți în goana lor după bani, trăindu-și viața între “nu mă interesează; de ce să fac eu, alții trebuie să facă; asta e, n-ai ce face”, nu au timp de pierdut, ocupați să-și trăiască viața egoistă neconturbați de ceea ce nu-i a lor. Mai există și altcineva?


4 thoughts on “Trei puradei în picioarele goale, lângă tufa cu măceșe de la marginea pădurii

  1. Ei, ei, Căline cât de nedreaptă este lumea asta, şi noi nu ştim să apreciem ce avem, dar să mai dăm şi altora năpăstuiţi de soartă. Nici acum, la două săptămâni nu-mi iese di cap imaginea aceea cruntă pe care am vazut-o la o ghena de gunoi, în spatele unor blocuri. O tigancă şi cu un copil de trei, patru ani care căutau de mâncare, însă copilul acela era desculţ şi ţinea în mână ceva gunoaie (pe post de jucărie presupun), pe o vreme deloc caldă.
    E evident că acel copil nu are nici o vină, însă noi, ca societate defectă şi abrutizată de nevoi şi ducând o viaţă grea din cauza unor nenorociţi pe care i-am ales, suntem vinovaţi. Şi cum spui tu, lumea trecea liniştită pe lîngă ei de parcă nici nu existau.
    Oamenii aceia (şi mă refer la puradei), chiar nu au nici o şansă, un start ratat şi o sentinţă definitivă de a trăi definitiv la marginea societăţii.

  2. Ieri au venit doua fete a celor care ingrijesc de vaci in satul nostru.Una avea 14 ani cealalta cred ca avea 8 sau 9.Ploua si erau undeva la 12 grade.Inchipuitiva ca cea mica era desculta.Am cautat ceva pantofi si o pereche de ghete care ii ramase mici copilului meu.Demult nu am vazut pe cineva sa se bucure asa sincer.Personal nu am crezut ca sunt oameni atat de saraci in Romania.

Leave a Reply

Your email address will not be published.