România pe bicicletă – partea întâi: Frânturi de aventură

De ceva ani încoace, vara, turneul cu bicicleta prin ţară a devenit o obişnuinţă, ba mai mult, o “tradiţie” peste care nu se sare. La fel, şi anul ăsta, am pornit în periplu prin ţară, într-un turneu cicloturistic care va ajunge până la Moldova Nouă, la Dunăre, trecând pe Transalpina Bănăţeană, un drum nou deschis şi care traversează Munţii Semenic, cascada Bigăr, Cheile Nerei, Parcul Naţional Domogled, Munţii Retezat, Transalpina, apoi, din nou, la fel ca la plecare, Munţii Apuseni. Doar că, de data asta, am zis să ţinem şi un fel de jurnal de călătorie, aşa, ca un fel de a împărtăşi din frumuseţile naturii şi cu voi, cititorii. Câte un pic, atunci când avem internet şi, mai ales, timp.

Din Apuseni, la poalele Munţilor Găina

Abia după ce am urcat 10 km prin Arieşeni şi Vârtop, mi-am dat seama, verificând frânele înainte de coborâre, că am urcat pantele de 8% cu frâna pe spate blocată, lucru care, împreună cu multele kilograme de bagaje, au făcut urcuşul şi mai greu decât era. Oricum, a urmat o coborâre lungă, aşa că am avut timp de refacere în mers. Apoi au intrat în acţiune cele 34 de grade Celsius de afară, plus urcuşurile grele, aşa că cei aproape 90 km până la locul de final al primei etape au durat mult mai mult decât ne planificasem. Aşa că, după ce am rămas fără piciorul de sprijin, care n-a rezistat greutăţii (da, ştiu, mulţi o să strâmbe din nas auzind de picior de sprijin la bicicletă, dar când ai în spate 30 de kile de bagaje…), am ajuns la destinaţie, în Hălmagiu, pe la ora 10 seara, pe întuneric beznă, dar cu o lună superbă deasupra şi cu siluetele cailor din vârf de munte, îmbrăcând totul într-o aură de poveste. Am găsit o cameră liberă, dar pentru că era târziu, am rămas fără mâncare (toate pensiunile sînt pline de muncitorii care lucrează la drumuri, aşa că ciu-ciu turism în partea asta de ţară. Nasol.)

41 de grade, sprinturi de nevoie

A doua etapă ne-a dus pe la Ţebea, aşa că am oprit la Gorunul lui Horea, după câteva sprinturi la semafoarele plantate pe tot drumul (cel puţin 15), însă ce era mai greu de abia avea să urmeze. După ce am primit apă de la o femeie mai în vârstă, care, de drag, voia să ne dea şi nişte roşii proaspăt culese din grădină, au urmat, pe pantele grele şi foarte grele, sprinturi după şi înaintea camioanelor care erau pretutindeni. Oricum, după câteva ture din ăstea, ne-am făcut şi tactică: aşteptam să treacă ultima maşină din spate, apoi, până să fie verde din faţă, sprintam la greu, să ajungem la celălalt capăt înainte să pornească coloana de maşini din faţă. Evident, nu am reuşit de fiecare dată asta, aşa că la fiecare întâlnire cu coloana auto, sprintul se transforma în sprint printre jaloane şi pe pietrişul de la margine, toată tărăşenia asta la temperaturi între 38 şi 41 de grade. Deci, arsuri destul de nasoale de la soare. Şi, bineînţeles, kilometri în plus pentru că reparaţiile de drumuri au omorât turismul.

Etapă uşoară. Adică grea. 41 de grade, din nou

Am crezut că a treia etapă o să fie una uşoară, dar, ca de fiecare dată când am crezut asta, a fost exact invers. După vreo 15 km făcuţi uşor, odată cu căţărarea au apărut şi gradele Celsiu, 41 la număr, cer senin, vânt deloc. Plus apă lipsă, pentru că, în zona asta, adică înspre Făget, Lugoj, izvoarele lipsesc cu desăvârşire. Noroc cu oamenii de la sat, care, văzându-ne cum arătam ca nişte raci fierţi, ne-au dat apă, altfel, zău, nu ştiu ce făceam, vorba lor – „Om fi noi de la ţară, da apă tăt avem”. Iar pantele grele şi lungi de la Ohaba, cu soarele bătându-te în cap, ne-au făcut să folosim fiecare loc umbros, ca să putem să respirăm aer fără să simţim că ne sufocăm. Şi ajungem în Făget, unde am zis că ar trebui să găsim ceva cazare. Ne-am oprit la o benzinărie, la intrarea în oraş, unde, sfârşiţi de la căldura năucitoare de afară, ne-am trântit pe iarbă, acolo, ascunşi sub dâra de umbră a unui copăcel. Apoi, am pornit să căutăm cazare. Am fi zis că n-are cum să devină real coşmarul de până atunci, cu locuri de înnoptat deloc, însă coşmarul a devenit realitate. Şi, deşi arşi rău de soare, am fost nevoiţi să mergem mai departe încă vreo 20 şi ceva de kilometri, până am ajuns, cu mult noroc, graţie unui om de omenie, care, mai ales auzind că suntem ardeleni ca şi el, ne-a ajutat să găsim cazare, undeva, într-un sat german, la vreo 20 de km de Lugoj. Primul loc de cazare ca lumea, aşa că, după două nopţi nedormite, cu căldură, zgomot şi mirosuri grele, e ca o oază în deşert.

Greşeli de exprimare ori ortografice, mai contează, dacă cuvintele ăstea-s aşternute noaptea, după oboseala acumulată? Acuma, despre restul turneului prin ţară, o să încercăm să mai punem la vedere şi despre celelalte locuri şi întâmplări din turneul cicloturistic. Însă, cine ştie ce ne rezervă viitorul…