Un eco-marș cu zâmbet

N-aș fi crezut că o să-mi păstrez zâmbetul pe față tot timpul cât a ținut evenimentul de azi, 9 aprilie, zi în care cei mici, și cei mai mari, elevi sau profesori de la Școala “Mihai Eminescu” din Zalău, au luat cu asalt orașul, un asalt ecologic, cu stegulețe, inimioare și pancarte verzi. Mesajul? Să salvăm planeta. Și pentru o zi, chiar dacă planeta e călcată în continuare cu bocancii murdari a nesimțire a celor care încă n-au învățat că locul unde locuim, oriunde ar fi, e, de fapt, acasă, ecologia a însemnat mai mult decât un cuvânt în dicționar, a însemnat atitudine.

Chiar au vorbit serios: toată școala

Am fost invitat să mă alătur marșului eco, spunându-mi-se că va fi prezentă toată școala, și am luat-o ca pe o figură de stil. Oricum, am dat curs invitației, orice acțiune cu caracter ecologic pentru mine însemnând ceva, așa că m-am grăbit să nu întârzii, la ora 10.30 era plecarea din curtea școlii. Când am ajuns în fața școlii am dat cu ochii de mașina poliției, apoi de jandarmi, apoi de mulțimea de copii din curtea școlii, iar figura de stil s-a făcut mică-mică și a lăsat locul realității. Chiar era toată școala, și așa, prins în cordonul de copii care părea să nu se mai termine, m-am lăsat purtat de marșul verde către Primărie, apoi către platoul de marmură din fața Prefecturii, unde urma să se încheie marșul. La puțin timp după ce imensul cordon cu reflexii verzi s-a pus în mișcare am descoperit-o și pe Dana Coța, viceprimarul Zalăului, care a mers laolaltă cu copiii, de la început până la sfârșit, simplu, fără să-și de-a importanță și fără să-și afișeze etichete, și am apreciat-o pentru asta. Sincer. Și mi-a plăcut și felul părintesc în care Abrudan, directorul școlii, își ordona și așeza copiii, și mi-a plăcut și felul prietenesc prin care Laura Galvacsy și celelalte profesoare au știut să facă un străin să se simtă de-al lor. Însă cel mai mult mi-a plăcut că, fiind prins în mulțimea aceea de pici voioși din jurul meu, lumea din jur nu a reușit să mă ajungă, și, pentru un timp, nu a mai existat nimic altceva.

“Ce cântă? Ecoprovocarea”

Ăștia mici sunt generoși, nu se bucură cu porția, și sunt sinceri, pentru restul, mai puțin curate și frumoase, existând lumea omului mare, o lume încă departe de ei. Pentru ei, faptul că au fost flancați de jandarmi și conduși de mașina de poliție i-a făcut să se simtă importanți, și, cine știe, dacă o să reușească să păstreze starea asta de spirit, cum că, dacă faci ceva să ajuți natura, să ajuți, în general, înseamnă că ești important, poate o să și reușească să facă asta, adulți fiind. Iar marșul eco nu a trecut neobservat, mulți dintre trecători oprindu-se și salutând ca răspuns la saluturile celor mici. Și cred că i-au încântat și concursul de scandări ad-hoc al grupurilor din cordonul verde: “Ce cântă? Ecoprovocarea”, am auzit lângă mine, semnal pentru aceștia să scandeze și ei ceva, care spunea ceva de “Pământul ca o floare”, însă ce a fost frumos a fost acel entuziasm sincer cu care striga fiecare pe limba lui.

Pe platou

Într-un final, uriașul cordon cu reflexii verzi s-a oprit din mișcare pe platoul de marmură, acolo unde urma să aibă loc “ceremonia” de final, cu dansul majoretelor eco și luările de cuvânt. Și, evident, cu unii-alții, care, pentru că asta e fișa postului, au băgat microfoanele în gura persoanelor cu funcții, denaturând, cel puțin din punctul meu de vedere, scopul ecologic al marșului celor mici, transformându-l în material de presă în care semnatarul se așază deasupra participanților benevoli la eveniment, un fel de a spune “Vezi, lume, dacă nu eram eu acolo, cu microfonul sau pixul, n-ar fi fost nimic”. Însă meritul este exclusiv al organizatorilor, respectiv al ecoambasadorilor Școlii “Mihai Eminescu”, al celor implicați direct în toată voioșia asta cu mesaj ecologic. Pentru că e atât de ușor să devii parte dintr-un eveniment sau altul, alăturându-te, simplu, participanților. De pe margine nu e la fel. Oricum, totul s-a terminat atunci când baloane verzi au fost lăsate să se înalțe undeva deasupra mulțimii, cu privirile picilor ațintite la ele și cu vorbele profesoarelor șoptite discret celor mici: “Să nu lăsați hârtii pe jos, nicio mizerie, că sunteți ecoambasadori, da?”

Nu știu cât o să conteze toate astea în concursul Ecoprovocarea, deși eu, dacă aș fi cel care premiază, aș da un premiu special doar pentru eveniment în sine, pentru că, să strângi laolaltă câteva mii de copii pentru a sublinia importanța educației ecologice, deja înseamnă mult. Și probabil că o să conteze și asta în concursul în care e implicată și școala cu pricina, însă ce e mai important e că, dintre cei mici, unii, poate, vor păstra spiritul ăsta și mai târziu, atâția câți vor fi, iar asta poate schimba ceva în bine.