Într-un colț stau înghesuiți cinci prunci. Ăi mai mici, trei la număr, stau în belceu, fiecare cu belceu lui. Unu, numa un picuț mai mare, stă într-un scaun cu bortă, un fel de scaun cu gaură la mijloc, unde învață să stea în picioare.
Amu, pruncu aista nu prea părea interesat de cum să stea așe, drept de spate și cu picioarele pe jos, ca un om mare. Mai mult părea interesat de boabele de fasole puse într-o scobitură în fața lui. Că așe se făcea pe vremuri, se puneau boabe de fasole fierte ca să-l facă pe copil să stea cuminte. Că nu erau din aieste ca amu, cum ar fi tăt felu de pireuri și paste, de zici că tăți pruncii s-or născut în puf, și tăți îs zâni și zâne.
Pruncu aista îi mâncău. Se vede asta după cap, că-l are mai mare ca frații lui. Ori poate de aia are capu mare, că-i mai mintos ca ceilalți și ajunge domn cu diplomă de ‘telectual.
Ăl mai măricel stă în picioare și se uită grijuliu la frații lui. Trei dintre ei stau cuminți, ba chiar zâmbesc liniștiți. Numa unu, Vasilică, se strâmbă și plânge de zici că o aflat că or mâncat oaspeții tăt mălaiu dulce și lui nu i-o mai rămas nimică. Ori poate că tătă treaba asta cu pânsu îi din cauză că de acolo de unde-i, colțul acela al Beciului cultural de la Muzeu numa nu semăna cu casa de pe vremuri, așa cum era la sat amu vo 70-78 de ani. Ori, cine știe, poate era deranjat de lumea venită la vernisajul expoziției ”Ulița copilăriei”. Ai de unde ști? Dară că nu. Poate doar Olimpia Mureșan și Camelia Burghele – etnografi, cele care au pus la cale expoziția de față – să știe.
No…
”Ulița copilăriei”, așa se numește expoziția de la Muzeu, și e deschisă până pe la sfârșitul lunii iunie, anul acesta. O altfel de expoziție, mai mult o poveste.
Atunci când ești la o expoziție și zâmbești, sigur expoziția e una reușită. De ce să zâmbești? După ce-l vezi pe Vasilică cum se strâmbă, n-ai cum altfel. Apoi mai sînt și gazdele, Olimpia și Camelia, care au transformat luările de cuvânt, inerente în astfel de situații, într-o discuție prietenească, cu zâmbet. Și, încet-încet, Beciul cultural a devenit un loc ca pe vremuri, iar tu, cel ajuns acolo, te simți ca de-al casei.
Expoziția e împărțită în două. Prima încăpere îți spune despre cum locuiau oamenii la sat, despre familie, despre dulciurile copilăriei. A doua e despre jocurile copilăriei de acum multă vreme, când copiii își făceau jucării din orice obiect pe care îl găseau. Puse laolaltă, cele două încăperi îți vorbesc despre simplitatea frumoasă (chiar dacă de multe ori grea) a vieții de odinoară. E un fel de călătorie în trecut. Una din care înveți ceva, din care rămâi cu ceva.
E de văzut expoziția? Absolut da. E una dintre cele mai reușite expoziții pe care le-a găzduit Muzeul din Zalău. O expoziție poveste.
