Un loc superb din Sălaj. În toată măreția sa – Colosseumul de la Teștioara

Locurile frumoase ale Sălajului, și nu numai, de obicei sînt ascunse privirii. Ca să ajungi acolo trebuie să ieși de pe drum și să urmezi cărări puțin umblate sau chiar neștiute. Uneori drumul până într-unul din aceste locuri superbe e ușor. Alteori e dificil și te încearcă la greu. Însă merită. Pentru că odată ajuns acolo unde natura își etalează operele de artă, ești, dintr-odată, înconjurat de frumusețe. Un astfel de loc e Colosseunul de la Teștioara.

Aducere aminte

Am mai fost acolo, acum 10 ani și ceva, cu prietenul meu Zoli, acum călător pe alte coclauri, în altă lume. Ne întorceam de pe un traseu lung și destul de greu. Ne-am oprit lângă mașina parcată la intersecția din Teștioara, gata să pornim către casă. Din curtea unei case a ieșit un om, Viorel, care, văzându-ne cu rucsacurile în spate, ne-a întrebat ce facem acolo. El a fost cel care ne-a dus la Colosseum, prin curtea casei lui. Și am fost atât de impresionați de acel loc, încât am spus că sigur o să ne întoarcem, să îl explorăm mai pe îndelete.

Au trrecut 10 ani și ceva de atunci. Apoi, într-una din zilele ăstea, m-am întâlnit cu Mădălina, vecina mea, în fața magazinului de lângă bloc. Și, dintr-o vorbă în alta, legată de reportajele mele, m-a întrebat dacă am fost acolo. Pe torent în sus, adică, trecând prin curtea casei. Nu a zis Colosseum. Nici nu avea cum, numele ăsta l-am dat noi, eu și Zoli. Însă, după ce mi-a spus cât de impresionant e locul respectiv, am știut despre ce e vorba. Așa că, deși aveam planificat un alt traseu pentru următorul sfârșit de săptămână, l-am schimbat. Și, după 10 ani și ceva, am ajuns, din nou, la Colosseum.

Prin curtea casei, pe pârâu în sus

Ca să ajungi acolo, la minunea asta a naturii, trebuie să treci prin curtea uneia dintre case. M-am uitat pe drum, în timp ce conduceam încet, între satele Solona și Teștioara, după o cale de acces către pădure. Nu prea este, mai toată zona e împrejmuită de gardurile oamenilor.

Adevărul e că nici nu m-am întrebuințat cine știe ce în a găsi o cale de acces. Aveam una. Am vorbit la telefon cu Mădălina, ea a vorbit la telefon cu Miha, apoi am vorbit eu la telefon cu Miha. Și, după ce am parcat mașina exact acolo unde o parcasem acum 10 ani și ceva (asta așa, pentru Zoli), am intrat în curtea casei Mihaelei, am ieșit pe portița din spatele curții și am luat-o pe pârâu în sus.

Când am ajuns în pădure, m-am oprit. M-am uitat la verdele crud din jurul meu și am tras aer adânc în piept. Acasă… așa m-am simțit, ca și când m-aș fi reîntors acasă.

Natura e, de mult timp, acasă. Pădurea, izvoarele, pâraiele, gresiile, stâncile, pantele abrupte, vegetația care se agață de mine din toate părțile, tăurile, animalele pădurii, păsările, muzica cu liniște, peșterile, vârfurile, coamele dealurilor și a munților… toate sînt acasă.

– Vezi că pare că pârâul se termină. Dar nu e așa, treci de locul ăla, și după aia ajungi acolo unde vrei, mi-a spus Miha la telefon, în timp ce ieșeam din curtea casei.

Știam, doar am mai fost acolo. Însă și asta, faptul că cineva vrea să te ajute îndrumându-te, face parte din farmecul oricărei aventuri. Poate că pare mult spus aventură, dar pentru mine orice ieșire în natură e o aventură. Niciodată nu e doar ”mă duc și mă uit puțin în jur, fac o poză și mă întorc acasă”. Nu. Odată ajuns într-un loc, indiferent cât de frumos s-ar vedea din prima, întotdeauna vreau mai mult. Și găsesc de fiecare dată.

De data asta, am găsit repede. Dincolo de locul unde pârâiașul pare că se termină, imediat după ce treci pe lângă un abri ca un portal săpat în gresie, privirea îți cade pe

Superbitatea sa, Colosseumul.

Prima oară când îl vezi, rămâi fără cuvinte. Apoi zâmbești larg, inima începe să îți bată puternic în piept, apoi ceva te trage în toate părțile. Și către ceea ce vezi și dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Cel puțin așa mi se întâmplă mie. Cine știe, poate sînt eu ușor impresionabil. Dar cum aș putea să nu fiu în fața operelor de artă ale naturii?

I-am spus Colosseum datorită construcției sale circulare, ca un amfiteatru, cu mai multe etaje. Atâta tot că de la etajele Colosseumului de la Teștioara nu te uiți, la fel ca romanii pe vremuri, la bătăi cu și între oameni și animale. Aici, la Teștioara, Colosseumul îți arată doar frumusețe.

Înalt, maiestuos, amfiteatrul are o grămadă de povești de descoperit. Și, atunci, pentru unul care primește poveștile cu brațele sufletului deschise, cum să nu vreau să le descopăr?

Am urcat la primul etaj. Am urmat ”cărarea” dintr-o parte în alta, pe lângă peretele înalt, care părea, uneori, că se apleacă deasupra mea. M-am oprit de nu știu câte ori privind semnele de de pereți. Or fi ele, semnele ăstea, rezultate în urma eroziunii vânrului și a apei. Pentru mine sînt mai mult de atât. Și, de multe ori, chiar au fost. Așa am descoperit, de exemplu, petroglifele de la Cristolțel, altarul de la Rus și multe altele.

După un timp, primul etaj m-a împins de la spate: ”Hei, tu! Crezi că asta-i tot? Ia vezi ce e și mai încolo.”

Am coborât de acolo, apoi am urcat mai sus. Întâi pe peretele din stânga, apoi pe cel din dreapta. De nici nu mai știu câte ori. Cert e că m-am trezit, de câteva ori, că urc prin același loc pe unde tocmai mai urcasem. Așa e când exuberanța te ia pe sus. Am încercat, de câteva ori, să opresc exuberanța asta, să nu îi deschidă ușa larg copilului din mine. Degeaba. Mă entuziasmez atât de tare, atunci când îmi place ceva, încât mă arunc cu capul înainte în poveștile din jurul meu.

Nici nu știu cum să descriu Colosseumul ca să nu pară prea puțin, față de cât e. Și nici prea mult, într-atât încât să îți vină să zici ”Bine, bă, ești nebun”. Nu că nu aș fi. Orice spirit liber, orice aventurier, orice temerar, orice om care vrea să vadă mai mult decât ceea ce se vede cu cohiul liber are nevoie de o doză mare de nebunie.

Am plecat cu greu de acolo. E impresionant  amfiteatrul ăsta al naturii. E superb! Însă timpul trecea, iar eu voiam să cutreier și celelalte

Două văi,

pe care mi le inclusesem pe traseu, înainte să plec de acasă. Știam că nu o să mai fie un alt Colosseum, dar, totuși, de ce să nu urc și să cobor pantele abrupte, dintr-o parte în alta, de dragul poveștii?

N-am mai găsit ceva spectaculos. Și când zic asta mă refer la ceva ca și Colosseumul. Altfel, natura în sine e spectaculoasă. Ce-aș mai fi putut să vreau mai mult decât atât?

Adânci, cu o vegetație bogată, văile coboară către satele Teștioara și Solona. Ca niște cărări (anevoioase, e drept) către lumea oamenilor. Însă acolo, în pădure, e lumea animalelor, în primul rând.

M-am întâlnit cu niște căprioare, ca de ficare dată când ajung în pădure. Sfioase, superbe, delicate, făpturile ăstea sînt minunate. E un semn de viață la superlativ. Ar trebui să avem grijă de ele, noi, oamenii. În schimb, le vânăm, din distracție. Ori le gonim cu pârâitul motoarelor motocicletelor și ATV-urilor.

Prima căprioară a fugit, apoi s-a oprit la vreo 10 metri de mine, tot uitându-se în direcția mea. Și, până să mă întreb de ce, răspunsul a sărit dintr-un culcuș, chiar din fața mea, din spatele unui copac căzut la pământ: un pui de căprioară. Mi-a părut atât de rău că l-am făcut să fugă. Nici măcar nu am mai mers în direcția în care au fugit, ca să le las să se liniștească. Am luat-o la nimereală, dar în direcția opusă.

Am coborât pe văi până aproape de liziera pădurii, apoi le-am urcat. Când am ajuns în vârful pantei, m-am oprit și m-am așezat pe iarbă. Muzica naturii are atât de mută liniște…

La întoarcere, m-am oprit din nou la Colosseum.

De parcă nu de doar vreo trei ore plecasem de acolo. Însă mi se părea, așa, privindu-l de sus, că nu am văzut tot, că nu am citit toate semnele de pe pereții înalți și colorați. De parcă acolo, la baza abriurilor, ar mai fi oareșce de descoperit. Și poate că mai este. Dar, deja, începeam să mă agăț de vegetație. Nu de la oboseală. Dar atenția mi se dusese cu pluta.

M-am oprit din explorat după ce, în timp ce coboram panta (prin locul cel mai abrupt, desigur, că-i mai fain pe acolo), era să cad. Mi se agățase piciorul stâng de un laț de vegetație. Cum de nu am căzut, nu știu. Cum-necum, în timp ce îmi spuneam ”gata, în cap cad”, am reușit, săltându-mă de piciorul stâng, în timp ce dreptul era în aer, să mi-l eliberez, apoi să aterizez la vreo 3 metri mai în jos.

M-am oprit în cumpănă. Când am ajuns jos, m-am uitat să văd dacă totul e în regulă. În afară de câteva zgârieturi și o vânătaie mare, nimic. Doar pantalonul care, în urma unei aproape-sfori în aer, se rupsese fix între picioare.

Tanti Eugenia

– Bună ziua!, mă salută o femeie, care stătea pe o bancă în fața gardului casei unde locuia și mă privea cu un zâmbet larg pe față.

– Bună ziua.

– Api, ai fost după oarice hiribe?

– Nu, n-am fost după hiribe. Am fost…

Cum să îi fi spus să înțeleagă? Că asta, cu cutreieratul naturii, așa, de nebun, e pentru unii mai greu de înțeles.

– Am fost pe pârău în sus, să văd stanele ălea mari.

– No, io am crezut că meri după hiribe, că te-am văzut încârcat cu bagaju în spate. D-api, ai văzut ceva?

– Am văzut. Foarte frumos.

– Da, te-am văzut că ai mers pă drum în sus. Pă unde te-ai dus?

– Am trecut prin curtea casei lui Mihaela. De acolo m-am dus în pădure.

– No… Că dară puteai veni și pă la mine pân curte. Ia, p-aci…

– Mulțumesc, dar dacă am vorbit cu Miha…

– No, api data viitoare ii ști că poci vini și pă la noi.

– Mulțumesc, o să vin.

– No, dară… Nu ai fost după hiribe. Da-i frumos pă la noi, așe-i? Ai fost și la tăurile cele de păstă vale?

– Foarte frumos. Am fost și acolo, și la peșteră, și la mine, și la turnuri…

A zâmbit larg tanti Eugenia. Avea atâta căldură în privire… Lumea satului, mai ales cea care nu e la drumul principal, e altfel. E mereu cu ușa deschisă pentru trecători.

– Bine, tanti Eugenia, Mă duc și eu către casă. Săru’ mâna! – Api, Domnu fie cu tine, ficior dragă!