Un morar, Moara cu Noroc, roata mare a vieții

Am trecut cu mașina pe lângă roata uriașă a morii, o roată care se mișca încet, încet, ca și cum ar răsfoi foile uriașe ale unei cărți a timpului, carte în care mai scrie, încă, un morar, undeva, la poalele munților Pădurea Craiului. Am încetinit, apoi am întors mașina în primul loc care-mi permitea, la vreo 200 de metri de locul cu pricina, și am făcut cale întoarsă.

“Hai ‘năuntru! Hai, că îi vedea!”

A văzut că am oprit, așa că și-a intrat în rol de gazdă, e drept, una mai puțin obișnuită, și a început să arate cu degetul înspre roata mare, spunând ceva de 10 lei, apoi, uitându-se lung zice: “Știi ce, nu trebe nimic, nu trebe niciun ban, numa hai ‘năuntru, c-apoi ți-oi spune ce și cum. No, vii? Că hai, dară!” Eram încă la volan, nehotărât dacă să intru sau nu, că mai aveam drum lung de făcut, însă ciudățenia ușor nebună a celui din fața mea m-a convins, așa că am coborât din mașină și l-am urmat în Moara cu Noroc din Roșia. M-am oprit puțin în fața morii, uitându-mă la pancarta bătută în cuie pe peretele construit din scânduri late, vechi de mai bine de 100 de ani.

“Asta nu io am pus-o acolo, statu’, statu’ o pus-o acolo, da’ moara-i a mea, că-i moștenire din familie. Și-i veche, da tătătăt înăuntru funcționează cum trebe. No, hai după mine.” Am trecut pragul morii. În prima încăpere era mecanismul morii propriu-zise, și chiar dacă m-a făcut curios să văd cum funcționează, totuși, l-am urmat pe morar, baciul Burtic Gheorghe, în încăperea micuță – camera morarului.

Am zâmbit. În stânga încăperii, o sobă mică, uitată de vreme acolo, lângă fereastra cu rame verzi, părea mai mult un animal de casă, așteptând să fie hrănit. Pe peretele din stânga, deasupra unuia din cele din paturi din încăpere, erau agățate, laolaltă, un costum popular vechi, câteva ciupilici de-ale zilelor noastre, o geantă femeiască și o plasă, și chiar și cerbul din peretarul de deasupra patului, pe care era așezat o vioară cu goarnă, părea că se uită intrigat la amestecătura aia ciudată de obiecte. Cu același zâmbet, care s-a întipărit adânc pe fața mea, mi-am mutat privirea pe raftul din partea dreaptă a încăperii micuțe, cu tot felul de obiecte, așezate pe foile de ziar care împodobeau raftul, apoi pe peretarul cu păuni de deasupra celuilalt pat, apoi deasupra mea, la ulciorul și lampa cu petrol atârnate de grindă, apoi asupra mesei pe care erau așezate, oarecum ordonat, o biblie veche, ceva cărți bisericești, o farfurie cu ceva bancnote și două caiete mari, un fel de registre, în care trecătorii au lăsat câte un mesaj, fiecare după vrere și inspirație. Apoi, după momentele de tăcere, mi-am întors privirea către morarul din fața mea.

“Câți ani am? Cine să-i mai știe?”

“Tu”, îmi spune Burtic Gheorghe, fixându-mă cu ochiul drept, singurul cu care mai vede, de parcă m-ar fi arătat cu degetul, “tu ești omu’ lui Dumnezo.” Tace puțin, apoi continuă: “Ascultă la mine, că-s om bătrân și știu io ce zâc.” Apoi scoate o bucată de tămâie, o așază pe biblia veche de pe masă și spune ceva rugăciuni, în care numele meu, lumea, el și familia lui și toți șoferii sunt pomeniți, după care mă pune să ridic bucățica aceea mică de tămâie cu mâna dreaptă. Iau bucata de tămâie și dau să-l întreb ceva, dar omul scoate o sticluță de undeva, se apropie de mine și, zice el, mă miruiește. “Mulțumesc”, îi spun, neștiind ce ar trebui să zic în momente de genul ăsta. “Nu mie să-mi mulțămești, lui Dumnezo, apoi și mie, dacă îi vre.” Vreau.

Aștept să termine ritualul și îl întreb ce-i cu caietele acelea de pe masă, iar omul, bucuros că-i întrebat, spune că aici, la el, opresc autocarele cu turiști, și filmează lumea și fac poze cu el. “Fii atent aicea, și din Beljia or venit, uită-te acolo jos pe pagină, că s-or semnat. Uite aici, vezi pozele istea? S-or întors oamenii aicea, la mine, la moară, și mi-or adus poze din care le-or făcut. Le vezi?” Le-am văzut. Iar morarul din poze era la fel cu cel din fața mea, aceeași atitudine, aceleași haine, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru el, așa că îl întreb câți ani are. “Apăi, cine să-i mai știe? Că le-am uitat numărătoarea. Da tătă viața mea am fost morar, de când mă știu. Și aicea, la mine la moară, se făcea cea mai bună fărină din câte există. Amu…” Apoi, înainte să apuce să termine ce avea de spus, apucă vioara cu goarnă care era așezată pe pat și începe să cânte un fel de învârtită. Și cântă și tot cântă la vioara cu goarnă, la care a învățat să cânte acum vreo 20 de ani, ori cel puțin așa ține el minte.

Am băgat mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor, am scos ce bani aveam pe acolo, câteva zeci de lei, și le-am pus pe masă. “Să aveți pentru cele de trebuință.” Morarul ia banii și îi așază între paginile uneia dintre cărțile de pe masă, după care îmi spune că sigur îi prind bine, că n-are pensie și că noroc cu cei care mai trec pragul morii lui.

O moară de lemn

Am ieșit din încăperea micuță a morarului și ne-am oprit în încăperea mare, în care moara, lăsând apa să învârtă roata cea mare, transformă grâul sau porumbul în făină.

Moara cu Noroc din Roșia este singura moară care mai funcționează în zilele noastre în zonă, ea fiind construită în secolul XIX, acum vreo 150 de ani. Ea este formată dintr-un mecanism cu roată mare cu palete, construită din lemn și acționată de dirijarea debitului văii, printr-un jgheab creat artificial. Clădirea morii, formată din două încăperi cu nivele diferite, e construită tot din lemn, în tehnica “șoșilor”, însă nu cu bârne, ci cu scândură. Așa scrie pe pancarta de la intrare.

“Uite colo, sus, îi granicul, vezi?, acolo-i vesca și acolo-i lada în care cade fărina. Tăt funcționează așa cum trebe, numa’ să vrea cineva să-i fac fărină.” M-am uitat în jur și era așa cum zicea cu mândrie omul, totul părea funcțional, nimic nu era nelalocul lui, iar obiectele ălea mari de lemn din care era construit mecanismul morii erau întreținute, iar lângă vescă – o cutie de lemn de forma circulară, ranforsată cu benzi de fier, în care se învârt pietrele de moară și se macină făina, erau așezați niște saci cu porumb, și mai că i-aș fi cerut baciului Gheorghe să mă lase să dau drumul morii. Dar mai aveam încă drum lung de făcut, așa că am rămas puțin acolo, ascultând ce spune morarul despre una sau alta, imaginându-mi că moara funcționează, și am văzut făina galbenă de porumb curgând în lada de făină.

La plecare

Am ieșit din încăperea de lemn a morii și ne-am oprit în curte. L-am privit, din nou, pe morar, iar omul, care până atunci parcă era un titirez, părea oarecum descumpănit. “Cu ochiul stâng nu mai văd de vo trei ani. Am fost la spitale, și la Oradea, da-i gata, nu mai am ce-i face. Cu ăstalalt încă mai văd. Amu, cum a vre Dumnezo.” Liniște. Preț de câteva secunde s-a așternut liniștea, nici baciul, nici eu nemaizicând nimic. Apoi, încet, omul îmi întinde mâna. O întind și eu. Apoi, de nicăieri, stingher, morarul de 80 și ceva de ani, se apropie de mine și mă ia în brațe, apoi se depărtează, vizibil emoționat, după care, ca și când ar fi acționat un întrerupător nevăzut, a revenit la nebunia lui veselă de dinainte, țintuindu-mă cu ochiul lui drept, cel cu lumina încă aprinsă. “Du-te cu Dumnezo. Și, dacă te mai întorci pe aici, adă-mi niște miere din aia de stup, că-i tare bună.”

M-am urcat în mașină și am plecat mai departe. Morarul a rămas acolo, la marginea drumului, făcând cu mâna, în așteptarea altui trecător sau, poate, a cuiva care nu mai vrea să mănânce pâinea fadă a zilelor noastre și o să-i treacă pragul morii, lăsând apa văii să readucă la viață Moara de lemn din Roșia, Moara cu Noroc.