“Api, tuloai, că n-am văzut, numa’ am auzât că să mișcă ceva p-acolo, ș-am crezut c-or fi oarișce partizani”, spune femeia dând cu ochii de noi, ușurată că din pădure n-au apărut oarișce partizani, ori cine știe ce arătări, ci niște oameni cu ceva ranițe în spinare.
Ea, un om simplu de la țară, cu o pălărie de paie pe cap, trebăluind printre tufele de cartofi și rândurile de mălai, prin soarele dogoritor, ca și cum ăsta ar fi rostul vieții pe pământ, face parte dintre cei care sînt, la fel ca în poveste, “sarea din bucate”. Cei care sînt indispensabili în lumea asta, fiindcă ei, oamenii de la țară, sînt legătura noastră cu pământul, cei care ne pun, la propriu, mâncarea pe masă. Și, totuși, paradoxal, categoria asta de oameni… nu, nu categoria, ci oamenii ăștia adevărați, sînt cei care sînt priviți oarecum de sus de restul lumii. Și aici nu e vorba despre guvernanți, care, de-a lungul timpului, ocupați fiind să-și umple buzunarele, nu i-au băgat niciodată în seamă pe oamenii ăștia muncitori și frumoși, numiți țărani, și care pe vremuri, la fel ca acum, nici măcar nu pot numi plată ceea ce primesc de la stat, mai mult o bătaie de joc la adresa muncii lor. E vorba despre ceilalți, pentru care a fi țăran e asemuit cu un cuvânt injurios.
Țăranii, de-a lungul istoriei, au fost calul de bătaie al omenirii: luați cu arcanul la oaste, luați cu arcanul și duși pe moșiile boierilor, luați cu arcanul și duși în fabrici, luați cu arcanul și duși pe șantiere. Și, în loc să fie priviți cu respect, sînt priviți de sus, aruncându-se, ca pledoarie finală, vorba “ai carte, ai parte”. Care, într-un fel, atunci când vorbim de cei care fac ceva cu adevărat pentru bunul mers al lumii, indiferent de ocupație, se justifică. De cele mai multe ori, însă, nu. Iar mulți dintre cei “fără carte” nu ajung “să aibă carte” pentru că au fost ocupați cu munca, pentru că nu au avut posibilități materiale ori pentru că au iubit atât de mult pământul, încât nu s-au putut despărți de el. Iar dacă e să vorbim despre inteligență, mergeți la sat și intrați în vorbă cu țăranii. O să aveți surpriza să descoperiți că oamenii ăștia sînt de o inteligență nativă uluitoare, în simplitatea lor.
Mi-e drag să intru în vorbă cu ei, să-i aud spunându-mi despre una sau alta, sincer, ca și cum ne-am cunoaște de când lumea, chiar dacă viețile noastre se intersectează preț de câteva minute. “D’api, ce să fac? Am săpălit un pic printre pere (așa li se zice la cartofi pe la Gălpâia), ș-api, dacă am văzut că mai pot, am zâs să mai săpălesc un pic și pe la mălai, că cine știe ce-a mai hi și ce-a mai da Domnu’…”, îmi spune femeia, privindu-mă de sub pălăria aia mare de pe cap, menită să o apere cât de cât de razele soarelui. “D’api ați fost după hiribi în pădure? C-or fost săptămâna ceie de numa numa!”, întreabă și ea, cu aceeași privire sinceră și de-a dreptul. “Nu, am fost pe la stanele ălea din pădure”. “Eie, api, na, îi frumos, așe-i? Să mai viniți.” Apoi își vede în continuare de treabă, de viața pe care o cunoaște, viață care se împarte în zile de muncă și duminici. O viață simplă, dar care îi păstrează, pe ei, țăranii, conectați cu pământul, cel care le definește existența.
Ei, cei care mai sînt încă țărani – pentru că, din păcate, “lumea domnească de la oraș” se întinde ca o molimă peste satele românești, cele care mai sînt locuite -, își trăiesc viața în strânsă legătură cu natura, având grijă să nu strice mersul firesc al vieții. Pe ei nu-i interesează cariera – acest surogat al vieții, de dragul infatuării și al vanității, “păcatul” primordial al umanității -, nu-i interesează să se afișeze cu “realizările” lor cu orice ocazie, măsurându-și potența în cuvinte pompoase și gesturi aristocratice, ori în etalarea intelectualității și inteligenței prin priviri “de sus”, ca și cum asta ar fi chintesența existenței: să arăți cine e mai tare și mai mare, ori cine câștigă mai mult. În bunul lor simț nativ, își trăiesc viața simplu, nu încercând să ia cât mai mult, ci încercând să facă cât mai mult. Și dacă au de unde, ba chiar și dacă n-au, împart și cu ceilalți.
Încet-încet, țăranii se transformă în amintire. Și, odată cu ei, o să dispară și legătura cu memoria pământului. Iar cei ce o să rămână nu se vor mai putea numi oameni, ci, mai mult, o înșiruire de numere: o aplicație umblătoare, două aplicații umblătoare…
Maria-Sa, Taranul, ar merita un loc pe stema Romaniei!
Si mie mi-a mers la suflet articolul tau ..mai ales ca o parte din viata mi-am petrecut-o linga acesti tarani minunati a caror viata se imparte in zile de lucru si Duminica..
Bravo Calincu pt minunatul tau simt de observatie si pentru sufletul tau care nu lasa nimic din ce e cu adevarat important sa treaca pe linga el ..!!
Mi-a mers la suflet articolul acesta, Caline! Bunatatea toata si frumusetea sufleteasca din lume s-au adunat in acesti oameni! Si in tine, ca nu-i uiti.