Unii aleg să trăiască liber, alții doar urmează niște indicații

Unii aleg să trăiască liber, alții doar urmează niște indicațiiAm citit, recent, un interviu cu unul din cei mai mari cățărători din lume, Alex Honnold, cel care pare că sfidează legile naturii prin cățărările sale libere, fără coardă, urcând de unul singur pereți verticali de sute de metri ca și cum ar fi o joacă de copii, de unde i se trage și porecla de Alex „No Big Deal” Honnold. Însă ceea ce face el e departe de a fi „no big deal”, și nu neapărat pentru ceea ce face el, fizic, cățărându-se pe cei mai dificili pereți ai muntelui, ori, ca și cum asta nu ar fi de ajuns, doborând toate recordurile de viteză, ori reușind cea mai dificilă cățărare liberă, fără coardă, din istoria escaladei. Ceea ce face ca asta să fie „a really big deal” e felul în care o face. Adică, așa cum zice el, „not really thinking”. Nu face asta pentru că vrea să demonstreze ceva, nici pentru a-și da importanță, nici pentru că îi place riscul, nici pentru adrenalină ci, pur și simplu, pentru că îi place și pentru că, în ceea ce lui i se pare a fi un joc, se simte liber.

“There is no adrenaline rush. If I get a rush, it means that something has gone horribly wrong … because the whole thing should be pretty slow and controlled.” Adică, într-o traducere liberă, pe scurt, nu mă agit, nu e nici o grabă, totul trebuie să fie lejer și sub control.

Nu. Articolul de față nu e neapărat despre cățărare, nici despre  Alex „No Big Deal” Honnold, ci, mai ales, despre libertatea de a fi tu însuți, fără a te crampona numai de lucrurile care nu-ți plac. E ca un fel de leac împotriva celor care fac, din orice, „a big deal”. Adică cei care, trăindu-și viața pe facebook, nu fac altceva decât să cotcodăcească non-stop despre orice și despre oricine, dar numai atunci când asta înseamnă să arunci cu noroi, din simplul motiv că ție „inteligentul de profesie”, nu îți place. Iar dacă ție nu îți place, clar, celălalt e de kkt, ca să folosesc o expresie atât de dragă feisbuciștilor, ceea ce spune ori scrie altul e tot de kkt, ceea ce alege altul, altfel decât tu proclami de la înălțimea importanței tale, e, desigur, de kkt. Și tot așa, din kkt în kkt, „inteligentul de profesie” se simte important,  iar asta e însăși chintesența vieții lui – a se simți important.

Ce-i ăla inteligent de profesie? Am mai fost întrebat asta, de multe ori, ultima oară de un reprezentant al acestei specii, care, nu-i așa, trăindu-și importanța pe post de realizare personală, nu e în stare să vadă dincolo de ochelarii de cal (puși acolo de el însuși ori de omniprezenții manipulatori sociali), pe care îi venerează ca pe un trofeu.

Ce-i ăla inteligent de profesie? E cel care, mediocru fiind (deși de multe ori prost de-a binelea), orice ar fi întrebat, despre orice anume, răspunsul lui e întotdeauna despre cât de inteligent e el:

– Ce faci?
– Sînt inteligent.
– Nu, adică ce faci aici?
– Sînt inteligent.
– Bine, dar, totuși, în afară de asta, ai ceva treabă?
– Sînt inteligent.
– Bine, te las în pace, că văd că ai treabă.
– Da, sînt inteligent.

Și tot așa, spunându-și și spunând tuturor că e inteligent, mediocrul nu poate să conceapă că alții au alte preocupări, alte gânduri, alte opțiuni de viață, alte alegeri. Pentru că, nu-i așa, dacă nu e cum spune el că e bine, înseamnă că ești de kkt. De aia, fiindcă așa îi spune pornirea lui de ură viscerală, că orice nu îi place lui, clar, e greșit. Pentru că el, inteligentul de profesie, e deținătorul adevărului suprem.

Societatea românească, asta în care circul mediatic, abuzurile, împroșcatul cu noroi, minciuna, ipocrizia, răutatea, nimicnicia fac legea, e o lume a inteligenților de profesie. În loc să facem ce ne place, ce ne face să simțim că trăim, ne cramponăm, la ordin sau din proprie inițiativă, de învățătura ultimilor 26 de ani de democrație originală – ura socială. O ură socială fără de care mulți, cei mai mulți, și-ar pierde „obiectul de activitate”, fără de care s-ar simți neîmpliniți. Pentru că să urăști, să faci rău, din orice punct de vedere, e atât de ușor.

L-am privit pe Alex Honnold, în ascensiunea lui de trei ore, atât cât i-a trebuit să urce cei peste 760 de metri, pe El Sendero Luminoso, la liber, fără coardă, bucurându-se de moment. Un om simplu, care, zice el, când ajunge în zone periculoase, când simte că e dificil, greu de trecut pe acolo, se deconectează. Pentru că, în zilele, în momentele care contează, nu ai nevoie de extramotivație, fie că e muzică ori orice altceva. Motivația ar trebui să vină din interiorul tău. Ori asta, chestia asta care vine din interior, pare că le lipsește celor mulți, celor care, în loc să se asculte pe ei înșiși, preferă să urmeze niște indicații, niște ordine, subliminale ori pe față, colcăind fără rost în ceea ce numim societate umană. Pentru că e mult mai ușor așa, alegând, la fel ca în Matrix, pilula albastră, cea a sentimentului de beatitudine a ignoranței care îl leagă pe om de iluzie.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

      REVOLUT: @calinpaval      

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *