Urmând Valea Seacă cea sălbatică – de la Ciula, la superbul canion de la Cuciulat

Sînt multe locuri frumoase în Sălaj. Unele sînt spectaculoase datorită formelor de relief, altele păstrând urme ale istoriei oamenilor care au trăit aici acum sute sau de mii de ani. Și mai sînt și acele locuri încărcate de poveste. O poveste din care ajungi să faci parte și tu, cel care ajungi acolo.

Canionul de la Cuciulat este, fără doar și poate, unul din cele mai spectaculoase locuri din Sălaj. E adevărat, accesul nu e tocmai ușor, dar asta nu face decât să-i sporească din spectaculozitate.

Am mai fost acolo de câteva ori, de fiecare dată pornind de la Peștera Lii, urcând printre stâncile care mărginesc un portal de piatră superb. Ba chiar am mers pe vale în sus de vreo două ori, așa, de dragul aventurii. De data asta, însă, am urmat

Valea Seacă din amonte în aval,

din satul Ciula, până la Cuciulat, la superbul canion. Un canion mic, ca și întindere, dar compensând prin spectaculozitatea lui.

Când am ajuns în Ciula și am oprit la marginea drumului, chiar lângă pădure, aveam alte planuri. Îmi propusesem să găsesc un loc despre care știam că este acolo, dar fără a ști sigur unde. Însă, ca de obicei, planurile se adaptează în funcție de ce îmi inspiră locul în care ajung.

Cu rucsacul în spate am intrat în pădure, în căutarea locului pe care voiam să-l găsesc. Însă odată ajuns deasupra pădurii, pe platou, privind înspre departe, planurile s-au evaporat și au lăsat locul inspirației de moment.

M-am luat după zgomotul apei, care se auzea în fundul văii deasupra căreia eram. Un zgomot care creștea în intensitate pe măsură ce mă apropiam de fundul văii. Când am ajuns jos, valea era plină de apă, adâncă de vreo jumătate de metru pe alocuri, curgând peste niște mici săritori de piatră, ca niște cascade. Nici vorbă să pot urma cursul de apă pe lângă el. Pereții de piatră, verticali, chiar dacă puțin înalți, acoperiți de mușchi verde și extrem de alunecoși îți transmiteau un mesaj clar: ”Dacă nu ești dispus să intri în apă până la brâu (știi ce rece e apa?), fă bine și cațără-te înapoi pe unde ai venit și coboară ceva mai încolo. Asta dacă nu vrei să aluneci ca prostul și, Doamne ferește!, să îți rupi ceva oase”.   

Am urcat pe unde am venit tot patinând. Pământul foarte noroios în urma ploilor căzute era ca un tobogan. Unde mai pui că, atunci când mă apropiam de vale, pământul lăsa locul stâncilor acoperite de mușchi, la fel de alunecoase. Ba chiar mai alunecoase. Și de nu știu câte ori m-am trezit că o iau la vale. Noroc cu copacii de care mă agățam cum apucam.

Acuma, ce mare lucru să cazi de la 3, 4 metri, ar putea zice unii. Însă jos, în vale, bolovanii mari nu-s deloc îmbietori în a da cu oasele de ei. Și doar cei care au pățit-o știu asta.

Am ocolit zona cu pricina și am coborât în vale chiar acolo unde cursul de apă dispărea, doar câteva bălți mai mari sau mai mici mai apărând pe ici, pe colo, pe toată lungimea văii. Asta, acum, pentru că atunci când plouă foarte mult, valea se umple de apă, torentul care se creează luând totul în cale. Am văzut asta acum câțiva ani, când valea era de nerecunoscut, din cauza debitului foarte mare de apă.

Totuși, unde se duce toată apa, care pe o porțiune de vreo 20 de metri face atâta zgomot și are un debit mare? Răspunsul stă în specificul zonei, și anume carstic.  Toată apa asta multă se scurge în culoarele de sub pământ. Niște culoare care, poate, au legătură cu Peștera Lii, ale cărei galerii sînt destul de lungi, iar cel puțin una  o ia în direcția văii. Sigur, dacă s-ar decolmata în anumite porțiuni, s-ar deschide intrări în avene ori peșteri. Unele dintre ele le-am găsit acum câțiva ani, chiar dacă ceva mai sus, pe versantul din dreapta.

Verde. Două săritori

Un verde intens, viu acoperă valea pe porțiuni mari, atât pe bolovani, cât și pe trunchiurile căzute ale copacilor. Un verde care pare oarecum nelalocul lui acolo, la început de ianuarie. Însă verdele ăsta a avut darul de a-mi aprinde imaginația și de câteva ori m-am pomenit că mă opresc în dreptul unor semne ciudate, încercând să le descifrez. Evident, mesajele ăstea erau doar în imaginația mea. Dar, de dragul poveștii, mă opream de fiecare dată când găseam astfel de semne. Un fel de joacă a aventurii. O joacă care poate să facă chiar și o simplă vale să pară una de poveste.

Valea Seacă nu e o simplă vale. E toată de piatră. Și e spectaculoasă dintr-un capăt în altul. Așa că drumul prin vale, acolo unde a fost posibil, a fost mai mult unul în zig-zag, de la un versant la altul, de la o scobitură în stâncă la alta, de la un ochi de apă la altul. De ce tot acest zig-zag? Pentru că într-un loc găseam o piatră deosebită, în altul stratul de mușchi verde era atât de gros, că părea un fotoliu numai bun să mă așez și să privesc în jur.

Versanții văii au început să fie tot mai abrupți și mai pietroși, semn că mă apropiam de prima săritoare. Vara e ușor să cobori prin puțul neted. Acum, însă, puțul acela care despica stânca în două era atât de alunecos, încât nu puteam să cobor pe acolo, decât dacă mi-aș fi dat drumul la fel ca pe tobogan. Atâta tot că toboganul ăsta, chiar dacă de doar vreo 3 metri, se termina în niște bolovani deloc stabili. Și numai o luxație ori entorsă cauzată de bolovanii instabili care m-ar fi luat în primire la ”aterizare” nu aveam nevoie.

M-am întors din drum, până acolo unde puteam să urc pe versant și să trec de săritoare. Un versant de piatră, în care un cuib de pasăre (probabil) părea nefiresc, așa, așezat în stâncă. Nu m-am apropiat foarte mult, să nu sperii ființa care și-a construit cuibul acolo. Până la urmă, eu eram doar un vizitator acolo, în lumea aceea, iar respectul nu e o opțiune. E obligatoriu. Chiar și poza am făcut-o de la distanță, cu zoom-ul.

Am urcat pe versant, am trecut de săritoare și am coborât înapoi în vale după doar câțiva metri. Și după câteva zeci de metri am ajuns la cea de-a doua săritoare. Una mult mai mare decât prima. Și mult mai greu de ocolit. Asta pentru că versanții sînt atât de abrupți și stâncoși, încât acum, când totul e îmbibat de apă, sînt un obstacol foarte greu de trecut.

E drept, venind din cealaltă parte, acum câțiva ani, vara, am urcat săritoarea, cățărându-mă printr-un horn îngust, care îmi permitea să mă împing în pereți, creând o presiune suficient de mare ca să pot urca în siguranță. Acum, însă, hornul ăsta, lung de vreo 5 metri și acoperit de apă, mai ales la coborâre, e un hop dur. Poate doar cu cordelina pe care o am tot timpul în ruscsac. Însă loc de ancorare nu există.

M-am oprit pe buza săritorii privind sub mine. Deloc îmbietor. Dimpotrivă. Și oricât de mult mi-ar plăcea provocările de genul ăsta, de data asta era prea periculos. O cădere de acolo s-ar fi lăsat, sigur, cu urmări neplăcute și dureroase. Știu asta pentru că am mai pățit-o acolo, ceva mai în jos, atunci când stânca de pe versantul din dreapta s-a rupt, pur și simplu, sub mine, și am căzut pe bolovani, de la 5, 6 metri. Atunci mi-am fisurat coccisul, iar drumul de întoarcere a fost un chin.

Versantul din stânga e mult prea abrupt. Am urcat pe cel din dreapta, am trecut pe deasupra săritorii pășind cu grijă, să nu alunec. O cădere de acolo (peste 10 metri) ar fi pus capăt aventurii. După ce am trecut de peretele vertical al săritorii, m-am oprit. Am mai urcat, ba chiar am și coborât pe acolo, dar atunci pământul nu era atât de umed. Să cobor la liber, să folosesc cordelina? Până să îmi răspund, am alunecat. Am făcut doi metri cred că într-o secundă. M-am oprit agățându-mă de copac: ”Clar, cordelina!”

Chiar și cu cordelina nu a fost ușor, mai ales că nu mi-a ajuns până jos. De data asta nu am mai stat să mă întreb ce și cum. Am sărit cei doi metri pe care-i mai aveam până jos.

Am lăsat cordelina acolo unde era, să o pot folosi la urcare, și m-am îndreptat înspre canion. O porțiune a văii superbă, de altfel, un fel de preambul la ce avea să urmeze. Și anume,

Canionul.

Cu pereții de piatră înalți de vreo 10 metri, niște ziduri verticale impresionante, canionul nu e foarte lung. Însă e superb! E sălbatic, spectaculos! Iar la capăt, portalul creat din stâncile care se sărută e extraordinar. De parcă ai fi pe nu știu ce tărâm de poveste. Și dacă îți lași simțurile libere, chiar e un tărâm de poveste.

Am parcurs canionul încet, privind în jur de parcă atunci aș fi fost acolo pentru prima oară. De altfel, ori de câte ori aș fi ajuns aici, întotdeauna e ca prima oară. De fiecare dată descopăr ceva nou, ceva care să mă facă să casc ochii mari de uimire. Și nu e ca și cum nu aș fi fost pe munte, în chei ori canioane mult mai mari decât cel de la Cuciulat. Findcă am fost în mai toți munții României, ba chiar și în afara țării. Și cu atât mai mult, pentru că am exemple de comparație, pot să spun că aici, la Cuciulat, în Sălaj, există unul dintre cele mai frumoase canioane în care am fost. Chiar dacă e mai mic decât altele. Ori, poate, tocmai de aceea.

Am atins pereții de piatră, salutându-i ca pe niște vechi prieteni. Un gest absolut firesc pentru un împătimit de natură, pentru unul pentru care ”frumosul” nu se măsoară în date statistice, nici în ”locuri de văzut într-o viață”, ci în senzații, în trăiri, în emoții.

E greu să găsesc cuvinte care să descrie canionul, fără a părea patetic. Cel mai bine o fac imaginile:

Am plecat cu greu de acolo. Dar mai aveam o oră până se întunecă, așa că a trebuit să plec. Am făcut-o încet, privind în jurul meu cu ochii mari și cu zâmbetul pe față.

Am ajuns la locul unde lăsasem cordelina, am urcat până la capăt, am trecut pe deasupra săritorii celei mari, apoi am coborât în vale.

Am ajuns și la cealaltă săritoare. Am făcut la fel cum am făcut când am venit, dar în sens opus. Apoi am ajuns la capătul Văii Seci, acolo unde apa curgea cu debit mare peste stânci.

Am urcat versantul abrupt, tot patinând, până bocancii s-au umplut de noroi.

Sus, deasupra pădurii, m-am oprit și am privit către departe, către spectaculoasa Vale Seacă, prin care pașii m-au purtat dintr-o parte în alta, într-o nouă aventură.  O aventură creată din senzații, emoții și trăiri și pe care am transformat-o în imagini și cuvinte. Așa, ca să rămână.