Pe urmele legendei orașului Șimleu Silvaniei. Farmecul străzilor vechi de sub Măgură

E plină de legende și povești Țara Silvaniei, un tărâm de poveste, și la propriu, și la figurat. Iar una dintre cele mai frumoase legende este cea a orașului Șimleu Silvaniei, o așezare cochetă, caldă, cosmopolită, în care frumusețea de demult, cea care poartă amprenta celor care au trăit și trăiesc aici, e prezentă și acum, pe fiecare dintre străzile vechi ”săpate” în Măgura sălbatică care străjuiește orașul. Străzi pe care le-am urmat, șerpuind pe lângă Măgură, pe urmele poveștii, a legendei orașului, încercând să ajung mai adânc în poveste, acolo unde trăiau, cândva, un balaur cu șapte capete și un voinic – cel care avea să-l omoare pe balaur. Acuma, de ce să mint, dacă ar fi fost să țin partea cuiva, aș fi ținut cu balaurul, nu de alta, dar întotdeauna ”balaurii” sunt scoși în afara lumii, și parcă nu e chiar în regulă asta. Adică, dacă nu ești de-al nostru, mai bine să nu fii.

Am pornit, așadar, pe urmele legendei, nu pentru a încerca să demonstrez ceva, nici ca să demontez, științific, misticul, ci de dragul frumuseții ăsteia așezate a străzilor vechi ale Șimleului Silvaniei. Și de unde altundeva aș fi putut să pornesc, dacă nu de la Centrul Național de Informare și Promovare Turistică, acolo unde am intrat și am le-am cam ”stat pe cap” celor de acolo, întrebându-i: ”Unde e vechea stradă Al. Barbuloviciu?”. Și deși am întrebat încolo și încoace, n-am aflat un răspuns, cei pe care i-am întrebat neștiind care a fost strada cu pricina. Ce treabă aveam cu strada asta? Păi, acolo, pe strada asta de pe Măgură,  exista și o scorbură în care locuia voinicul care l-a omorât pe balaur. Și, de dragul poveștii, am vrut să ajung acolo, la acea scorbură.

De ajuns, am ajuns la o scorbură, chiar mare, dar nu pe strada pe care o căutam, ci la capătul străzii Argeșului, acolo de unde, urcând pe Măgură, ajungi la o scorbură, acum transformată într-un fel de pivniță, care are un iz de poveste. Și pe care, că tot n-am găsit-o pe cea pe care o căutam, am folosit-o ca punct de plecare pe urmele legendei. Mai știi, poate că aici, cândva, se ascundea balaurul din poveste.

Legenda

Există un soi ciudat, nefiresc, dar împământenit, de comportament în societate, de a nu pomeni care este sursa pe care unii o folosesc pentru  a scrie câte un articol ori a face cunoscută o zonă, o întâmplare, o poveste, ca și cum ei ar fi descoperit-o. Și chiar dacă vanitatea nemăsurată a oamenilor e cea care dictează, totuși, nu e deloc în regulă să faci așa ceva. Din bun-simț.

Legenda am citit-o în cartea lui Vasile Vetișanu Mocanu, cel care a dedicat cartea asta a Șimleului ”șimleuanilor și celor mulți, necunoscuți și buni din satele de lut ce îmbrățișează Șimleul”:

”Se spunea că la Șimleu, în coasta dealului Ghebosul, de lângă Crasna, ar fi existat un balaur cu șapte capete și care a fost ucis de către un voinic. Pe Măgura exista și o scorbură în care locuia acest voinic, scorbură ce a aparținut unui șimleuan de pe fosta stradă A. Barbuloviciu. Ca în orice legendă ce ține de ținuturi minunate, voinicul s-a îndrăgostit și el de o fată, zâna munților, pe care a cerut-o de soție. Aceasta acceptă, cu condiția ca voinicul să ucidă balaurul. O asemenea faptă nu era ușoară. Trebuiau folosite mijloace deosebite, mai ales că balaurul se ascundea într-o văgăună, sub forma unei peșteri, care avea deasupra o piatră. Arma nu-i era tânărului de niciun folos. Voinicul, ca orice voinic, iscodește altceva. El umple câteva piei de mistreți cu var nestins și le așază tocmai în apropierea Speluncii Balaurului. Când acesta vine, la culcușul său, se apucă, flămând cum era, și înghite pieile de mistreț pline cu var, pe care le ia drept pradă. După ce le înghite, merge și bea apă în Crasna, dar atunci începe durerea cea mare și răcnetele balaurului nu mai contenesc. Varul care începe să ardă în el îl mistuie, dar nu-l ucide cu una, cu două. Voinicul îl lovește cu o săgeată și astfel fiara se retrage ucisă în văgăuna ei. Legenda spune că, prin uciderea monstrului, oamenii au început să șe așeze cu casele pe amândouă malurile Crasnei. Îmi amintesc că de câte ori veneam, copil, cu căruța la Șimleu, de acolo, din vârful carului, priveam cu teamă la pivnițele acelea ale orașului așezate sub stâncă, de unde mi se părea totdeauna că poate veni cine știe ce balaur din poveste. Așa se povestea prin jur, și în orice poveste e un semn al trecutului. Căci se spunea, cu timpul, că scorbura aceea din poveste a devenit pivnița acelui cetățean de pe strada amintită mai sus.”

Străzile vechi ale orașului

Cu o hartă de buzunar a orașului, pe care am primit-o de la Elena, de la CNIPT, am plecat pe urmele legendei, pe străzile vechi ale Șimleului, cele care par săpate în stânca Măgurii, și care păstrează aerul de poveste al vechiului oraș.

Acuma, chiar dacă eram acolo de dragul legendei, deci să caut niscaiva indicii care să mă ducă cu gândul, cât de cât, la firul poveștii, m-am trezit umblând de unul singur pe străzile vechi, uitând de legendă și descoperind crâmpeie de poveste în șerpuirea străzilor către și de-a lungul Măgurii, ori în porțile vechi ale unor case. Ba chiar și în acoperișurile caselor aflate, la un moment dat, la picioarele mele, acolo de unde, de la marginea zidului imens de beton, care pare mai mult un zid de cetate din ceva vremuri apuse, atunci când balaurul cu șapte capete din legendă își făcea simțită prezența, orașul ți se dezvăluie și altfel.

Strada Salcâmului, strada Cetății, strada Vasile Alecsandri, strada Andrei Mureșan, strada 1 Mai, strada Argeșului, strada Crinului, strada Dornei… le-am urmat pe toate, un fel de incursiune în povestea oamenilor care au trăit și trăiesc la poalele Măgurii. Și, sincer, chiar mă bucur că n-am aflat care e vechea stradă Al. Barbuloviciu, pentru că așa, căutând-o, dar totuși nu, am putut să descopăr farmecul străzilor vechi ale orașului, străzi care par decupate în muntele mic de lângă. Și mi-am dat seama ce face ca Șimleu Silvaniei să fie un oraș frumos: izul de poveste. Și anume, povestea păstrată în orașul vechi care dăinuie încă, care a supraviețuit tăvălugului modern în care betonul și termopanul fac legea, unde precizia polobocului e pusă mai presus de imaginație, de estetica frumosului, de acele detalii care sunt catalogate ca fiind demodate, dar care dau viață orașului. Oricărui oraș ori așezări umane. Însă în epoca dronelor, unde fotografia este lipsită de orice fel de atingere umană, în epoca lumii virtuale a smarphone-ului, unde a socializa se traduce prin ”a da like”, în aceste zile moderne în care oamenii nu mai sunt aici unii pentru alții, ci unii împotriva altora, în lumea ”civilizată” în care crimele, accidentele, violurile, înjurăturile de orice fel, atacurile la persoană țin prima pagină a celor care (cei mai mulți degeaba, pentru că a vrea să fii nu e totuna cu a fi) se numesc jurnaliști, iar cititorii le consumă cu cea mai mare plăcere, la ce poți să te mai aștepți?  

Șimleu Silvaniei

(în maghiară Szilágysomlyó, în traducere Șimleu Sălajului, în germană Schomlenmarkt, în idiș שאמלויא, Shamloya).  Localitatea a fost atestată prima dată documentar în anul 1251 când, într-un act emis la Alba Iulia, se amintește de Vathasomlyowa, prima denumire cunoscută a localității. La 1251 Vatha, împreună cu fiii săi Pauşa şi Dionisie au vândut moşia Şimleu palatinului Roland şi magistratului Mauriciu din familia Pok pentru suma de 100 de florini. În 1429 devine târg și este cunoscut sub denumirea de Oppidum Somllyo, iar la 1854 este cunoscut ca Szilágy-Somlyó.

Pe teritoriul oraşului Şimleu Silvaniei se află una dintre cele mai mari aşezări umane din epoca fierului din Transilvania. Aceasta datează din secolele al XI-lea – al VII-lea î. Hr. şi se întinde pe o suprafaţă de cca 35 hectare. Aşezarea era fortificată, având un sistem defensiv care însumează aproape 4 km de amenajări pentru apărare.

La Şimleu Silvaniei s-a descoperit o aşezare dacică unde s-a scos la lumină prin săpături arheologice un atelier dacic de falsificat monede romane din argint.

Din perioada migraţiilor barbare datează două tezaure gepidice, cântărind în total cca 10 kg aur, datând din secolul al V-lea d. Hr. Ele se află acum la muzee din Viena şi Budapesta.

După 1817, Șimleul a devenit și un centru al intelectualității românești, găzduind o școală primară românească, vicariatul greco-catolic, departamentul sălăjean al Astrei, tipografia românească Victoria, aflându-se sub îndrumarea lui Simion Bărnuțiu.