De-atâtea ori când m-am gândit la orașe cu străzi înguste, străzi cu aer de vacanță, am avut în minte doar Italia sau Grecia și uite, m-am înșelat. De fapt, nu înșelat e cuvântul potrivit, ci clișeu ar fi cel care ar descrie cel mai bine totul. M-am lăsat purtată de gând și memorie pe urmele unui clișeu și așa am ajuns să sfârșesc invariabil în minte cu țările mai sus menționate.
Concediul de anul ăsta mi-a dat lucrurile peste cap și mi-a arătat că, de fapt, sunt atâtea alte țări cu orașe ce au categoric străzi înguste, superbe, unde te poți plimba de mână cu vacanța mare. De exemplu, Germania și o numesc prima pentru că pur și simplu mă aflu aici, dar memoria (care a fost parcă subjugată de clișeu) îmi strigă să adaug în listă Franța, Belgia, Olanda, Polonia, Cehia, România chiar cu ale ei străduțe mici din Cluj, Sibiu, Sighișoara, Iași, în fine, sunt atâtea orașe din atâtea țări încât încă mă minunez de mine și de faptul că invariabil mă opream mental la Italia și Grecia.
Dar azi vreau să vă spun puțin despre Germania și burgurile ei vechi, unde am rostogolit memoria și am lăsat-o să zburde și să se zbenguie fericită în vacanța mare. Încă e pandemie și, deși vaccinați, am ales să rămânem între granițele țării unde locuim vara asta. Drept urmare, am făcut un traseu care să îmbine lucruri și pentru cei mici, și pentru cei mari și am pornit să explorăm.
Trei burguri vechi, peste care anii au trecut cu aceeași grație cu care trec peste sticlele cu vin sunt Michelstadt, Seligenstadt și Obenburg. Fiecare din ele mi-a plăcut și m-a cucerit mai ales cu străzile de care vă tot spun: mici, înguste, pavate cu piatră cubică și numai bune de luat la pas în după amiezile de august.
De-o parte și de alta, case ce nu au mai mult de două etaje, multe din ele ridicate în secolul al XVI-lea. Sunt bine întreținute, renovate, tencuiala nu cade, iar dacă nu ar avea inscripții sau picturi unde să fie menționat anul construcției, nici nu le-aș bănui vechimea.
La ferestre sunt adesea ghivece cu flori. Germanii și austriecii au cumva o predilecție pentru mușcate roșii și roz, ce fac pereții imediat mai veseli. Tot ghivece mari, cu flori colorate, stau și strajuiesc ușile și treptele, câteodată în pereche cu vreun vas de ceramică în care se odihnesc umbrele.
Ferestrele au adesea perdele scurte, lăsând să se vadă în interior pe pervaz lujeri subțiri de orhidee.
Cam toate străzile au case cu flori, fie înăuntru ori afară. Dalele cubice se aștern cuminți sub pași, privirea se mută în liniște de la o clădire la alta. E o tihnă în aer, nu răsună muzică din curți, nu se zbat decibelii să iasă și să se prăvălească în capul tău. Uneori străzile urcă ușor, apoi coboară până la apa învolburată a Mainului, și îți scot în cale când o gelaterie, când un restaurant ori o librărie. Sunt zile în care ieșim cu plasa plină de cărți, alteori cumpărăm doar un titlu, un puzzle ori doar privim ce e expus în vitrină. Când, cum. Depinde, cred, de stare, de spirit, de bănuții din pușculiță.
Cel mai mult îmi place când dăm subit peste vreo brutărie și strada mică e toată învăluită în miros de pâine caldă și pretzel abia scos din cuptor. Iei doi, trei covrigi și-ți continui vacanța, la pas, bucurându-te de lucruri mici și aparent neimportante, cum ar fi un pervaz, o ușă veche, un acoperiș pe care e fixată o pisică de metal, o înghețată, un țopăit într-un picior, un ținut de mână. Pentru că vacanța e o stare interioară și dacă nu o ai în tine, prea puțin contează pe unde și prin ce colț de glob pământesc o cauți.
