Venit sărbătorile. Stop. Pierdut sinceritate. Stop

Pe vremuri, comunicarea rapidă la distanță se făcea prin intermediul telegramei. Și pentru că taxarea se făcea pe fiecare cuvânt, cuvintele considerate neimportante se eliminau, astfel că atunci când primeai vreo telegramă, mesajul suna ceva de genul titlului materialului de față.

Dacă ar fi să primești o telegramă, de sărbători, în zilele ăstea, probabil, mesajele ar fi, în general, împărțite în trei categorii.

Una, cea mai numeroasă, cea a cocalarilor omniprezenți în societatea românească: “Cheeeef. Stop. În p*la mea! Stop.” Atât,ca să nu coste, plus că pentru ăștia, orice sărbătoare înseamnă, invariabil, stare de beție permanentă, întreruptă, din când în când, de înfulecatul în neștire a cărnăraielor de tot felul, evident pe fondul muzical manelistic de rigoare.

Alta, cea a mesajelor de complezență: “Sărbători fericite! Stop.” Scurt, deci ieftin. Deși, mesajele de complezență numai fericire nu transmit.

Și alta, cea creată în ultimii ani, atunci când unii și-au dat seama, brusc, că ei sînt intelectuali, deci mult deasupra celorlalți, și, ca atare, trebuie să arate asta cu orice ocazie, așa că nimic nu e prea scump, atunci când vine vorba a-și da importanță: “Meditând profund asupra simbolisticii oului universal, datorită inteligenței mele extraordinare, nu vă urez Sărbători fericite, ca profanii ăia de rând, ci Sărbători luminate. Stop izvorât din geneza înțelepciunii. Fie ca lumina să vă învăluiască. Stop încărcat de inteligență creatoare cosmică. Semnează intelectualul de seamă al societății, stâlpul social de neînlocuit, lumina morală și intelectuală a lumii. Stop, dar ce stop!”

…

Au venit sărbătorile. Și ca de fiecare dată, oamenii interpretează același personaj ipocrit, același rol al ființei bune, altruiste, care varsă o lacrimă ori zâmbește larg de fiecare dată când apare în public, la diferitele evenimente sociale care au loc cu duiumul în perioada asta. Și lumea pare  una de poveste. Pare. Pentru că totul a devenit un clișeu inspirat din filmele americane, cele în care binele triumfă întotdeauna, iar omul luminează în jurul lui prin bunătatea sufletească care îl caracterizează. Câtă ipocrizie… Faptul că scoți din buzunar 3 lei ca să cumperi un produs care se vinde în scopuri caritabile, ori că apari la televizor lăsând să-ți scape o lacrimă, semn că-ți pasă de cei amărâți, ori că mai postezi câte ceva prin care să arăți și să demonstrezi lumii cât de special, profund și sufletist ești, pentru că spui că e bine să-ți pese și de ceilalți de două ori pe an, asta nu e decât ipocrizie. Pentru că, dacă într-adevăr ești așa, ești așa tot timpul, nu doar când dă bine să arăți că ești așa. Unde e trăirea afectivă în restul zilelor? Unde e altruismul, unde e mâna întinsă în zilele fără beculețe aprinse a sărbătoare? Și, la urma urmei, unde e sinceritatea? Pentru că rictusul ăla sufletesc transpus în gesturi ieftine, prin care dai 3 lei pentru altul, e orice, numai sinceritate nu. E doar mărunțiș. Atât. Un mărunțiș sufletesc. Fii sincer și arată că nu-ți pasă, decât să dai ăia 3 lei, pentru că, fie și înmulțiți de câteva ori, 3 lei tot mărunțiș sînt. Renunță la a-i lua copilului tău încă un smartphone ori o prostie de gadget de 1000 de euro și dă-i celui care moare de foame.  Renunță la ăia 200 – 300 de lei pe care-i cheltui la bar, într-o seară, și dă-i celui care nu are cu ce se îmbrăca. Dacă tot vrei să dai cuiva ceva, nu-i da mărunțiș, ajută-l cu adevărat. O bomboană de sărbători nu înseamnă nimic.

Au venit sărbătorile. Iar clișeul a luat locul sincerității. Oamenii își pregătesc mărunțișul, își pregătesc zâmbetul de complezență, gata pentru o nouă interpretare a aceluiași rol de zile mari: ființa înzestrată cu suflet.