Trei copii, cu vârste între 6 și 9 ani, stăteau grămadă în jurul unei băltoace, săpând cu mâinile în noroi, încercând să construiască un baraj. Atunci se văzuseră pentru prima dată.
– Ce faci acolo, cauți o comoară?
– Comoară? Comoară e viața asta pe care o trăim, răspunde copilul, ridicând din sprâncene, oarecum mirat de întrebarea al cărei răspuns era, cel puțin pentru el, evident.
– Dar voi v-ați mai întâlnit înainte?
– Nu, acum ne-am întâlnit prima oară. Dar sîntem prieteni, răspunde, simplu, copilul, cu mâinile scormonind în noroi.
– Și, cum, v-ați împrietenit așa de repede?
– Păi, da, e normal.
– Da, dar, știi, oamenii mari nu se împrietenesc așa de repede. Tu de ce crezi că-i așa?
Copilul s-a oprit din făcut gogoloașe de noroi, apoi, cu ochii mari, privind de-a dreptul, ca și cum ar fi vrut să sublinieze ceea ce avea să spună, răspunde:
– Oamenii mari se maturizează, și nu mai știu să se joace. Oamenii mari nu mai știu să se bucure.
Da. Oamenii mari nu mai știu să se joace. Ba, mai mult, privesc joaca ca pe ceva nesănătos și total neserios, iar pe cel care se joacă, așa, în straie de adult, îl arată cu degetul, zâmbindu-și unul altuia, adulții cei responsabili, bucuroși că ei au scăpat de păcatul jocului și că, acum, oameni mari fiind, pot să îi învețe și pe alții cum să facă să aibă o viață împlinită, serioasă, așa cum se cuvine, ucigând până și amintirea copilului care au fost odată. Nu, nu doar ucigându-o, ci ucigându-o cu sadism, zâmbind perfid, chiar cu răutate. Ei, oamenii mari, nu mai au acum nevoie de ceva în care să creadă, nici nu mai pot să creadă, totul învârtindu-se, de-acum, în jurul dorinței bolnăvicioase de a agonisi, în jurul banului.
Mai târziu, când senectutea îi trage, la început discret, apoi tot mai tare, de mână, oamenii mari devin, din nou, un fel de copii, pentru că, de-acum, doar nevoia de a crede în ceva, în orice, e cea care le dă un sens vieții măcinate de lupta pentru a fi în rând cu lumea, o lume serioasă în care nu e loc de vise ori de joacă, de orice fel ar fi. Numai că cea de-a doua copilărie, cea târzie, nu mai e capătul de început al drumului, ci celălalt capăt, care, poate, duce către un alt drum.
Unii oameni, însă, nu devin adulți, ci doar cresc puțin în înălțime, având aceeași privire întrebătoare, aceeași sinceritate nevinovată în întrebări ori răspunsuri, aceeași bucurie de a descoperi ceva nemaipomenit în orice lucru, oricât de mărunt ori lipsit de importanță ar fi. De ce? Pentru că e de ajuns un gând fericit pentru a descoperi o comoară chiar și într-un pumn de noroi, pe care să-l așezi într-un baraj într-o baltă, o baltă care pentru el, copilul, e cât un ocean, cu secrete, aventuri și comori nemaiîntâlnite. Un gând fericit… Oare ce se întâmplă cu gândurile fericite atunci când devii adult, când devii om mare? Se transformă atât de repede în planuri de viitor raționale încât surghiunește copilul dinăuntru într-un colț ascuns al existenței? Nu, cum să fac bani, cum să devin celebru, cum să obțin ce vreau de la cine vreau, cum să arăt că-s cel mai tare, cum să nu-ți pese de ceilalți – ăstea nu-s gânduri fericite, ci bolnăvicioase, niște tare ale omenirii, pe care oamenii le scot la suprafață odată cu sfârșitul copilăriei.
Unii oameni nu devin adulți, ci doar cresc puțin în înălțime, având aceeași dorință de a-și împărtăși gândurile celorlalți, având aceeași libertate în a-și exprima, fără bariere, sentimentele, având aceeași libertate de a se exprima liber, fără scenarii, fără clișee, fără ipocrizie, bucurându-se de comoara descoperită acolo, în lumea interioară.
