Ce înseamnă de fapt, să fii voluntar? Ce presupune munca de voluntariat? În primul rând, o pornire sufletească de a-i ajuta pe alții necondiționat. Și de a te simți bine cu tine însuți făcând asta.
Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns voluntar pentru o zi, deși nu plecasem din Zalău, la Șimleu Silvaniei, pentru asta, ci pentru a mă documenta pentru un articol pe care urma să-l scriu. Am ajuns, deci, la Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din Șimleu, cu scopul ăsta, de documentare. Însă lucrurile au luat o întorsătură total diferită, documentarea trecând pe planul secund. Cu voie. Și poate că nu ar fi fost așa, deși forfota tinerească în haine roșii din biroul devenit, dintr-o dată, prea mic pentru voluntarii Crucii Roșii care se pregăteau de o acțiune umanitară, m-a pregătit, fără să-mi dau seama, de ceea ce urma să se întâmple. Asta și o întrebare.
”Stau și mă întreb”, ne-a spus Daniel Stejeran, managerul CNIPT, celor aflați la aceeași masă, încropind proiecte și punând la cale tot felul de acțiuni, ”ce m-aș face fără voluntari? La început, când încă nu erau atât de mulți voluntari, nu mi-am dat seama. Acum, însă, lucrurile se văd altfel. Nu ar putea exista activitatea de la Centru, fără voluntari. De asta, n-am cum să nu mă întreb, ce m-aș face fără voluntari?”. Însă ceea ce a cântărit cel mai mult pentru ceea ce a urmat nu a fost întrebarea în sine, ci emoția vizibilă, nedisimulată de pe fața lui Dani.
Răspunsul a fost sub formă de priviri. Din partea tuturor celor aflați acolo, la acea masă unde notam pe hârtie planurile de acțiune viitoare. Așa că, atunci când am fost întrebat: ”Călin ești cu mașina? Poți să ne duci tu să ducem ajutoarele?”, răspunsul nu putea fi decât unul singur. Și așa se face că redacția mobilă a publicației Sălajul pur și simplu, respectiv Loganul cel albastru, a fost transformat într-un vehicul destinat întrajutorării. Ca atare, cu portbagajul plin și
Cu Elena, Iasmina, Raluca și Lorena, am plecat să întindem o mână de ajutor.
Din Șimleu, până la casele de la marginea Ceheiului, Crucea Roșie, prin voluntarii săi – fetele ăstea faine care au umplut mașina cu energia lor pozitivă -, a fost aproape de cei nevoiași. Și chiar dacă, la prima vedere, părea că toată traba asta cu voluntariatul se rezumă la a duce niște pachete, lucrurile nu au stat deloc așa. Oameni ăștia faini numiți voluntari (și vreau să cred că toți sunt așa) nu s-au mărginit la a preda pachetele celor trecuți pe listă. Un lucru mult mai important, cred, e faptul că au interacționat cu acei oameni aflați la nevoie, s-au implicat cu adevărat în toată treaba asta a voluntariatului. Și văzând reacția celor care ne-au primit în casele și curțile lor, cu atât mai mult mi-am dat seama că a fi aproape de cel aflat la nevoie, pentru acel cineva gestul ăsta de apropiere contează cel puțin la fel de mult ca ajutorul material. Ba tind să cred că mai mult de atât. Pentru că e un semn că îți pasă.
La prima vedere ai fi tentat să crezi că voluntarii, foarte tineri fiind, nu-s luați foarte în serios de către ceilalți. Însă ați fi surprinși să vedeți cu cât de mult respect sunt tratați purtătorii hainei Crucii Roșii, și cum un adult în toată firea aproape că își scoate pălăria în fața voluntarilor. Cel puțin așa a fost în ziua în care am devenit voluntar pentru o zi. Și nici nu ar fi putut fi altfel, pentru că voluntarii pe care i-am dus cu mașina pe te miri unde, și-au luat rolul, atunci cînd a fost nevoie, foarte în serios. Iar la asta se răspunde cu respect. Și mi-a plăcut foarte mult să le văd cum se apropiau de oameni, cum îi ascultau și cum reușeau, de fiecare dată, să le zâmbească. Iar asta a avut darul de a mai colora lumea nu foarte darnică cu acei copii cu probleme pe care i-am întâlnit, ori cu bătrânii care păreau uitați de lume.
Acuma, să nu vă închipuiți că o ieșire în teren în cadrul acțiunilor de voluntariat e una plictisitoare, care trece greu. Nici vorbă. Veselia a fost laitmotivul celor câteva ore petrecute ca și voluntari, energia asta exuberantă, voioșia specifică oamenilor care se simt bine cu ceea ce fac umplând de-a binelea mașina. Așa că toată hurducăraia de pe drumurile neamenajate a fost un ”bum” de viață, cu răsete, glume și povești, cu opriri din poartă-n poartă. Acolo unde, dacă Elena, cea care conducea operațiunea asta, nu reușea să se facă auzită, atunci intervenea Raluca, rezolvând problema: ”BUNĂ ZIUAAAA! E CINEVA ACASĂĂĂĂ!?”
Și, în general, erau acasă până și cei care locuiau în alte case, fiindcă volumul Ralucăi nu are adversar pe măsură. Doar, uneori, claxonul mașinii.
Și știți ce mi-a mai plăcut? Faptul că, deși nu erau pe listă, atunci când am trecut pe lângă o casă mai modestă, am oprit. Nu de alta, dar, cum spunea Elena: ”Dacă oamenii ăștia au nevoie și ei de un mic ajutor?”. Iar femeia ieșită la poartă sigur s-a bucurat de ajutorul primit, atât cât a fost. Mai ales că a fost oferit cu drag. Iar pentru mine, să văd asta de la niște tineri (mai ales în lumea asta superficială până aproape la refuz), a fost un semn că lumea mai are o șansă să fie una frumoasă. La fel ca voluntarii pe care i-am însoțit în acea zi.
Pe drumul țării
Nu știu dacă a fost din cauză că eram ”om mare”, ori pentru că nu eram și eu îmbrăcat cu haină roșie, deci eram, clar, șoferul, un bărbat, care a venit de pe câmp, unde trebăluia ceva, îmi spunea mie pe unde să o luăm, deși nu eu eram cel care puneam întrebările:
– Api, cum să vă spui io, ca și ajungeți unde vreți voi, la casa ceie de care spunieți, o luați tăt înainte pe drumul țării, apoi…
Atenția mea s-a oprit la drumul țării. În rest nu am mai auzit nimic din ce-mi spunea omul, întrebându-mă care o fi și ăsta drumul țării? Sau să fi zis drumul sării? Oricum, cert e că am pierdut șirul explicațiilor odată cu drumul țării. Ca urmare, deși eu eram șoferul, cum ar veni, iar fetele așteptau să le spun ce și cum, că știu pe unde să o luăm, eu o întrebam pe Elena, șefa, cum ar veni: ”Și, deci, pe unde o luăm? Cum adică pe drumul țării?”
Aveau cum să nu râdă? Nici vorbă. Așa că dă-i cu râsete, de nu mai încăpea voioșia în mașina care se hurduca la greu pe drumul neamenajat, și dădea pe dinafară. V-am spus, laitmotivul zilei a fost voioșia. Iar asta e una din cerințele pe care trebuie să le aibă orice voluntar: voioșia, bucuria de-a te simți bine cu ceea ce faci.
Răspunsul la ce înseamnă drumul țării l-am primit de la Elena, Iasmina, Raluca și Lorena, deodată, pe mai multe voci. Drumul țării fiind, de fapt, drumul de țară, drumul neasfaltat. De fapt, nu, drumul țării e cel asfaltat. De fapt, ce mai contează? Evident, ceea ce a urmat în ultima parte a acțiunii a fost: ”Cum unde suntem? Pe drumul țării!”. Și iar dă-i cu râsete, de a devenit mașina mult prea mică pentru câtă energie pozitivă era înăuntru. Și, da, ăsta e ingredientul principal al oamenilor faini, al celor care vor să fie voluntari: energia pozitivă. În doze mari, ca să poată fi împărțită și celor aflați la nevoie.
Așa că nu e de mirare că, atunci când am oprit la poarta unei femei mai în vârstă, energia asta a fost molipsitoare, făcând-o pe femeia care, poate, nu prea are motive să zâmbească, să fie toată numai un zâmbet, vrând să dea și ea ceva la schimb. Și cum eu eram, din nou, ”omul mare”, s-a întors către mine: ”Api, ț-oi da din florile istea din pom? Că văz că-ți plac, că te tăt uiți după ele. Ți-oi da? Că, ia, că-s numa flori pă tăt locu’”.
I-am mulțumit frumos, dar n-am lăsat-o să rupă florile, pentru că florile sunt frumoase acolo unde cresc, pentru că sunt vii. Și e nevoie de frumusețe sinceră, vie, pentru ca lumea asta să fie frumoasă. M-am bucurat, însă, la schimb, de energia pozitivă care m-a însoțit pe drumurile din Șimleu și din jurul orașului, acolo unde am fost voluntar al Crucii Roșii pentru o zi. Iar după o zi de voluntariat, după ce am văzut cât de mult înseamnă ”a fi voluntar”, cât de mult înseamnă să faci ceva pentru ca lumea să fie ”cu mai multă lumină decât întuneric”, pe drumul către casă l-am parafrazat în gând pe Dani: ”Stau și mă întreb: oare ce ne-am face fără voluntari? Sigur lumea nu ar fi la fel de frumoasă.”
