Îi spun așa nu pentru că ar fi al meu, ci pentru simplul fapt că face parte din mine.
Am lăsat azi dimineață fetele la școală și la grădiniță și, urcând în mașină, am pornit în trafic cu zâmbetul pe buze. M-a lovit un drag de tot ce vedeam în jur: oameni, blocuri și clădiri, locuri în care am fost și în care mi-am petrecut mulți ani din viață. Îmi place aici. Mi-a plăcut dintotdeauna, chiar dacă unii spun că Zalăul este un oraș mic, unde nu ai ce face și unde lipsesc multe care ar putea face viața mai bună. Și cu timpul, din păcate, mă văd nevoită să le dau dreptate. E mic. Iar economia e slab dezvoltată. Nu avem planuri pentru a atrage investitori care să susțină economia orașului. Nu avem concurență, deci nici cerere și ofertă. Nu avem specialiști pentru că au prea puține variante și prea puține locuri unde să profeseze. Nu avem multe. Dar se pot face..
Pentru că așa cum e, cu bune și cu rele, eu tot iubesc acest oraș. Chiar dacă la ora actuală e tot “spart” și vai de el. Asta se vede din mașina mea cât rulez pe străzi. Să ne uităm nu mai departe de șantierele care împânzesc multe zone din municipiu. Mă bucur că se investește în infrastructură, dar parcă sunt prea multe lucrări începute și care înaintează greu către obiectivul propus. Aștept cu interes finalizarea lor, în speranța că vor fi lucrări de calitate și că Zalăul va arăta altfel. Pentru că vreau să fie altfel decât până acum. Pentru că vreau să cred că se poate și altfel, nu doar de ochii lumii. Pentru că avem nevoie ca lucrurile să meargă în direcția potrivită. Dar pentru asta e nevoie de implicare, de pus osul la muncă și, ca în orice investiție, de bani.
Azi dimineață, în trafic, m-am uitat la fețele oamenilor de pe stradă, la adolescenții care se îndreaptă spre liceu, la copiii care ajung la școală și grădiniță, la oamenii care se grăbesc spre locul de muncă. Și mi-a plăcut să văd că mulți dintre ei că zâmbesc. Îmi place să văd oamenii fericiți. Nu trăiesc într-o bulă. Știu că mulți avem probleme de tot felul, de sănătate, financiare, că avem grijile de zi cu zi în spate. Dar tot mai văd zâmbete și asta îmi dă speranță. Îmi dă energia necesară să cred că putem fi bine și mai bine.
Vreau să fie bine aici, unde mi-a plăcut dintotdeauna, în locul pe care l-am numit întotdeauna “acasă”. De asta am ales să revin pe plaiurile natale, aducând cu mine cele două minuni: fetele mele. Și e normal să îmi doresc aici mai multe pentru ele. Vreau că atunci când vor crește mari să aibă șanse la o viață bună în Zalău. Sunt conștientă că vor alege singure ce-și doresc să facă în viață și unde să locuiască. Nu ține de mine. De mine ține să le îndrum și să le sprijin în deciziile lor. Acum mă strădui să fac să le placă în Zalău. S-au obișnuit în celălalt oraș, la vechea locuință, unde aveau mulți copii de vârsta lor cu care să-și petreacă timpul. Aici spun că nu le prea place, că vor înapoi de unde ne-am mutat. Cea mare spune că Zalăul este mic și că nu avem unde ieși. Iar eu încerc să le scot cât mai des din casă. Dar unde? Ieșim la joacă în parcuri sau la pădure. Le place să mergem la plimbare, mai ales în zona de picnic, dar vara trecută abia am putut ajunge acolo din cazul drumului greu accesibil. Fostul platou de marmură unde ieșeau să se dea cu bicicletele sau rolele nu mai există. Spectacole pentru vârsta lor se organizează rar. Așadar, ce le pot oferi eu aici?
Cresc minunile și viața lor se schimbă. Și eu vreau să se schimbe și lucrurile în Zalău, în bine. Ce vreau? De toate. Parcuri, locuri de joacă, spații de agrement, spectacole, tabere pentru copii, activități de tot felul. Sunt pline grădinițele, școlile și liceele de copii și adolescenți. Ce le putem oferi acum? Ce le putem oferi în viitor?
Dar părinților, adulților? Aceștia ce opțiuni au? Discut cu mulți dintre ei pe tema asta. Ce vor? Vor doar un trai decent, un loc de muncă stabil și cu posibilități să își petreacă timpul liber în mod plăcut.
Dar părinților, adulților? Aceștia ce opțiuni au? Discut cu mulți dintre ei pe tema asta. Ce vor? Vor doar un trai decent, un loc de muncă stabil și cu posibilități să își petreacă timpul liber în mod plăcut.
Înainte să plec de acasă azi dimineață, cât timp mi-am băut cafeaua, am rulat știrile pe telefon. Și mi-a atras atenția un eveniment care are loc în acest week-end la Cluj-Napoca: Balul Operei. Este unul dintre cele mai elegante evenimente din țară, cu invitați de seamă, cu covor roșu la intrare, cu ținută obligatorie. M-am întrebat noi de ce nu avem așa ceva în oraș? Nu la același nivel, dar măcar ceva asemănător. Poate pentru că nu avem o locație care să poată găzdui un asemenea eveniment, pentru că suntem “mici”, pentru că nu avem bani, pentru că nu avem inițiativă, pentru că nu avem inclinații sau dorințe pentru așa ceva. Nu intru în istoria recentă pentru a face o analiză asupra preocupărilor zălăuanilor în domeniul cultural. Dar vreau să cred că locuitorii de astăzi ai Zalăului pot și își doresc mai mult.
Aud des în jur că la noi în oraș nu au priză spectacolele. Că nu se vând biletele. Că au fost spectacole anulate. Dar, dacă rețin bine, asta a fost cândva. Înclin să cred că, pas cu pas, zălăuanii au prins gustul pentru astfel de activități culturale. Și nu doar pentru faptul că vor să iasă din casă, că vor să vadă și altceva decât “rutina”. Ci pentru că generațiile se schimbă și așteptările și nevoile pe măsură.
Soluții sunt. Resurse, chiar dacă mai puține, trebuie găsite. Da. Vreau cinema. Vreau bazin de înot. Vreau străzi asfaltate și trotuare lucrate calitativ. Vreau parcări. Vreau centură și autostradă, să reducem timpii în trafic. Vreau parc industrial și să creștem economia orașului. Vreau verdeață, pomi și spații verzi cât mai multe și cu bun gust amenajate. Nu cer mult. Vreau doar normalitate, condiții de trai care să ne aducă zâmbetul pe buze când ieșim din case. Îmi vreau copiii aproape, să rămână aici în oraș. Vreau tinerii să rămână în oraș ori să se întoarcă după ce își finalizează studiile universitare. Dar să aibă la ce veni. Să spună când se întorc că au revenit “acasă”.
