Cât de dulci sînt zâmbetele, cât de parfumate sînt poveștile, cât de senine sînt privirile tale, copilărie! Și știi cum e atunci când te regăsesc? E o poveste fără de sfârșit, pe care deși o port întotdeauna cu mine, uneori, când lumea ”oamenilor mari” lasă cortina să cadă peste actul întâi, actul al doilea, actul al treilea… peste ceea ce înseamnă viață, captiv al unei rațiuni care nu prea lasă loc poveștilor, am impresia că am pierdut-o undeva, într-un moment de rătăcire. Dar e doar o impresie. Atunci când nu mă vede nimeni, sînt al tău, copilărie. Nici nu vreau și nici nu pot să te las să fii doar o amintire.
Zăpada de primăvară de pe dealul de lângă Bădăcin, la Poiană, acolo unde am ajuns într-o zi de duminică, a fost altfel – caldă, pufoasă, primitoare, iar noi, oamenii, și cei mari și cei mici, am făcut să răsune dealurile dimprejur a copilărie. Râzând cu gura până la urechi, strigând, gâfâind, atunci când trebuia să tragem săniile (mai ales sănioaia veche, cu scândura mâncată de vreme și cu niște șine groase, ca un tanc) la deal, acolo de unde, odată ajunși, ne dădeam drumul la vale: ”Pârtieee!”
Mergem la Marius, om fain, că-i ziua lui,
a fost ”consemnul” de duminică, și cinci într-o mașină, plus un bob în portbagaj, am luat drumul Bădăcinului, acolo unde omul nostru se afla cu fiica lui, așa că am luat un tort și i l-am dus cadou. Dar adevăratul cadou a fost, de fapt, mica evadare din cotidian, care a adus laolaltă prieteni care se cunosc de ceva vreme și oameni care atunci s-au cunoscut.
Pârtia de pe dealul din fața casei, așa, privind-o la rece, nu părea cine știe ce, însă a devenit, foarte repede, cea mai frumoasă pârtie de săniuș din lume. Pentru că era, de acum, a noastră, chiar și pentru cele câteva ore cât am fost acolo.
Poate părea oarecum neserios să mergi să te dai cu sania, când pârtii de schi sînt pe tot locul, iar acolo, purtând echipament de sute, ba chiar mii de euro, ești, nu-i așa?, un sportiv, un profesionist, săniuța-i pentru ceilalți: copii, neprofesioniști și nepasionați de schi. Și poate că așa și e. Însă săniuța are partea aceea frumoasă pe care nu ai cum să o regăsești pe pârtiile de schi unde toată lumea își etalează echipamentul și tehnica. Iar partea asta frumoasă e tocmai puerilul ăsta, tocmai libertatea de a face ce-ți trece prin cap, e joaca care primează în fața tehnicii, a echipamentului și performanțelor, e joaca de-a copilăria, iar a trage sania la deal e la fel de frumos ca la coborâre. Nu tu stat la coadă la telescaun, nu tu poziție corectă, nu tu ochelari de sute de euro, ci doar joacă, căzături râzând cu gura până la urechi și strigăte din adâncul sufletului: ”Iuhuuu!”
Sania mea din anii copilăriei
nu era o sanie oarecare, și mi-am adus aminte de asta din prima secundă când m-am așezat cu fundul pe sania mare, grea, cu scândura veche mâncată de timp și ruptă la capătul din spate, și cu niște șine ca de tanc. Sania mea avea desenate în față niște butoane, niște comenzi care voiau să semene cât de cât cu bordul navei spațiale a lui Han Solo din filmul Războiul Stelelor. Evident că nu arătau nici pe departe așa, dar pentru mine erau exact la fel, așa că nu porneam pe pârtie până nu apăsam butoanele necesare decolării. Prindeam repede viteză, și de fiecare dată mă așteptam să îmi iau zborul în orice clipă. ”Nu-i nimic”, îmi spuneam atunci când sania se oprea și o trăgeam la deal, la punctul de plecare. Adică de decolare. ”Mai încerc o dată, până la urmă o să reușesc să decolez.”
Pe pârtia de la Bădăcin, sania cea mare și veche nu avea bordul de comandă ca al unei nave spațiale, și nici nu mă așteptam să îmi iau zborul, dar fiecare 10, 20, 50 de metri pe care-i făceam în plus față de data precedentă au fost la fel ca și cum aș fi decolat, așa că îi spuneam pasagerului din spate: ”Ridică picioarele, mergem și mai departe”. Iar strigătele de bucurie au fost la fel de reale ca albul zăpezii duminicii de martie.
Doi copii aflați cu noi pe pârtie au observat ”decolările” mele, și s-au apropiat tot mai mult, privind sania cea mare, la fel ca mine, ca pe o navă spațială. Așa că am făcut schimb de sănii, pentru o vreme. Normal, în pauza de masă, în bucătăria casei de la țară, la Bădăcin (pâinea prăjită pe plită, cu niște ulei, ceapă încolțită, usturoi sau castraveți murați a fost cea mai bună mâncare), copiii, o fetiță și un băiețel, s-au așezat de o parte și de alta a mea. Și știam ce o să urmeze, animalele și copiii mă văd ca pe unul de-al lor. Așa că, într-una din dățile când trăgeam săniile la deal, fetița, strigându-mă să o aștept să vină și ea, mi-a spus senin: ”Știi ce ar fi frumos? Să se poată da pe o sanie trei oameni, doi copii și un om mare”. Ar fi putut fi mai clară de atât dorința ei? Și pentru următoarele ture, am fost așa cum și-a dorit fetița,
Doi copii și un om mare pe o sanie
”Fiți atenți, de data asta o să decolăm”, m-am pomenit spunându-le, odată ce am prins viteză. Și știi ce a fost frumos? Că acei copii, așezați când în spatele meu, când în fața mea, pe sania cea mare și veche, chiar au crezut. Pentru ei era la fel de reală decolarea de care le spuneam, ca și cățelul cel mic care fugea pe pârtie, când în sus, când în jos, printre sănii, oameni și bulgări de zăpadă, bucurându-se de joaca aceea comună.
”Picioarele sus. Prindem viteză, nu vă fie frică. Decolăăăăm!”, iar strigătele noastre cred că au depășit viteza navei spațiale a lui Han Solo, mânuțele fetiței așezate în spatele meu strângându-mă tare, tare, ca și cum am fi fost în spațiu, iar strânsoarea asta dintre noi e ceea ce ne făcea să zburăm și să nu ne prăbușim: ”Oaaaa, ce viteză avem. Mi-e fricăăăă! Dar ce bine-i! Hiiiiiiii!”
”Gata, acum am decolat. Unde vreți să ne oprim mai întâi, pe Lună, ori mergem mai departe?”, îi întrebam, printre chiuituri și râsete. Spre bucuria mea, și fetița și băiețelul aveau același răspuns: ”Pe Lunăăă! Hiii hiiiii… Am decolaaat!”
N-am reușit să ajungem pe Lună, dar odată oprindu-ne, căzuți unul lângă altul, am rămas toți trei cu ochii ațintiți la cerul de deasupra. Și Luna a fost mult mai aproape, așa, întinși pe spate în zăpadă, privind formele create de nori – un șarpe, un delfin, un țipar -, fiecare cu mâna întinsă spre cerul lui.
Știam că-i ultima tură, pentru că ni s-a spus că trebuie să fie așa, era vremea de tăiat tortul și de plecat către casă. Fetița s-a apropiat, încercând să-mi spună tot ceea ce ar fi vrut în cei câțiva metri pe care-i mai aveam de tras sania până în vârful pantei: ”Așa-i ce frumos ne dăm noi cu sania? Știi cum m-am ținut de tine? Tare-tare, ca și un ursuleț. Vezi, într-o parte ai un copil, în cealaltă parte ai alt copil. Tu ești la mijloc. Și știi… mie-mi place părul tău, că e așa… încâlcit. Uite, părul meu nu e așa, e întins. Vezi? Of, imediat ajungem sus. Hai să mergem prin partea asta, că e mai mult de mers…”.
Doi copii și un om mare au luat-o pe partea pe unde era mai mult de mers, prin albul zăpezii de martie. Și fiecare își ținea strâns de mâna copilăria, partea asta frumoasă a vieții care începe cu ”a fost odată ca niciodată”.
E ora două noaptea. Nu știu dacă visele copiilor sînt despre săniuș, despre decolarea către Lună, dar eu știu că o să visez asta, că am reușit să zbor. Și odată ce mi-am luat zborul, cine să mă mai oprească?
