78 de kilometri. Atâta zicea google maps că ar fi până la următoarea destinație, în etapa a treia a expediției. Și am ales intenționat o distanță mai scurtă, să îmi dau timp de răgaz pentru refacere. Însă 78 de kilometri s-au dovedit a fi 105. La fel cum și ceea ce părea a fi o pistă de biciclete, care să șerpuiască prin zone faine, a fost cu totul altceva.
Am plecat din Debrețin pe o vreme nu chiar toridă. Și m-am bucurat. Adică, de unde naiba să mai pierd minerale, transpirând, când le-am pierdut mai pe toate, în prima zi, când cu căderea de glicemie care era gata să mă pună la pământ. Nu că aș putea fi pus la pământ, dar încercările rămân.
Foarte bine puse la punct drumurile la ieșirea din oraș. Și nu doar drumurile, dar și pistele de biciclete, marcate cu indicatoare, semafoare etc. Am urmat pista care ducea în direcția aleasă, paralel cu drumul european E33. Până la un punct. De acolo, trebuia la stânga, pe șosea. Vezi să nu. Dacă tot era fain pe pistă, de ce să nu pedalezi câțiva kilometri ca să ai de unde să te întorci?
Revenirea la drum a durat vreo câteva minute, pedalam de parcă mă împingea careva de la spate. Nu știu cât a durat, oricum nu foarte mult, până când am ajuns la o intersecție. În față, pe unde, de altfel, alesesem deja traseul, pe drumul european. În dreapta, un indicator zicea ceva mai fain: pistă de bicicletă până la lacul care a fost stabilit ca destinație. Și era așa de îmbietor indicatorul…
Am luat-o, evident, în direcția cu pista de bicicletă care se anunța așa de fain. Da, erau vreo 10 kilometri în plus, dar ce mai conta, când părea că o să fie mult mai frumos, decât pe drum european.
Și a fost pistă de bicicletă. Chiar prin locuri foarte frumoase. Până în prima localitate.
Am oprit la primul magazin, pentru aprovizionarea cu apă. Pe ușă scria închis, era trecut de ora 12, ora închiderii. Asta pentru că era zi de duminică. Totuși, femeia a deschis ușa, așa că am luat o sticlă de apă rece. Am pus-o la gură și am băut cu nesaț. Era apă minerală. Nu-mi place apa minerală. Am pus, totuși, sticla în buzunarul genții, apoi, înainte să mă urc pe bicicletă, am ridicat privirea. Sus, pe stâlp, o barză privea lumea de sub ea, fâlfâindu-și aripile.
– Atențiune, nezburători!
– Nezburători? i-am răspuns.
S-a oprit din fâlfâitul aripilor, apoi a început să sară în vârful stâlpului.
– Da, cei care nu aveți aripi. Voi, ăia de sînteți legați de pământ.
– Păi, stimată barză, crezi că doar dacă ai aripi poți zbura?
– Ha! Cum altfel? Uită-te la mine. Vezi aripile ăstea mari? Fără ele aș fi captivă pe pământ, la fel ca voi, nezburătorii.
– Mmmm… Să știi că nu-i chiar așa. Poți zbura și fără aripi ca ale tale. Ba chiar poți să zbori fără aripi deloc.
– Cum? Cum? țopăia barza, de parcă ar fi vrut să sară de pe stâlp și să vină mai aproape.
– Uneori, ca să zbori nu ai nevoie de aripi. E de ajuns sufletul.
– Sufletul? Cum arată sufletul, acolo, pe pământ?
– Sufletul e lumină.
– Hmmm… De aici, de sus, se văd atât de puține lumini. Asta înseamnă că sînt puține suflete?
– Mai degrabă au rămas puține suflete. Oamenii, nezburătorii, cum zici tu, nu mai au nevoie de lumină. Singurul mod în care vor să zboare e cu avionul, ca turiști, să mai bifeze o plajă, o terasă, un muzeu, ba chiar câte un munte.
– Tu, tu poți să zbori, așa-i?
– Dintotdeauna. Sufletul mi-e plin de lumină.
Am lăsat barza să țopăie pe stâlp, fâlfâindu-și aripile. După scurt timp, pista de biciclete a luat-o prin bălării. Nici vorbă să poți pedala cu bagaje. Și mi-am dat seama că am ales greșit, urmând indicatorul.
Două ore și jumătate am pierdut pe un platou, cu soarele în cap și vânt din față. Două ore și jumătate nu de pedalat, ci mai mult, de reparat ce a stricat drumul vraiște, care m-a zdruncinat din toate încheieturile. Și fix de asta nu aveam nevoie.
Colac peste pupăză, piciorul de sprijin s-a dezmembrat de la atâta scuturat. Geanta din dreapta, la fel. Fermoarele au cedat, iar lucrurile mi s-au împrăștiat pe drum. Noroc că eram oprit, altfel…
Nu vreți să știți ce le-am urat celor de la M-Wave, cei care au făcut coburii ăștia. Ceilalți m-au ținut 12 ani. Ăștia, două zile.
Am strâns cum-necum bagajele, îngrămădindu-le în celelalte două genți, și am plecat mai departe bombănind. Nu-i deloc frumos să pedalezi prin câmp deschis, cu soarele în cap și vântul din față. Și cu bagajele vraiște. Și cu mineralele la pământ. Și nemâncat. Și nerefăcut. Iar tot ceea ce vezi în jur să fie vaci și baloți de fân.
Am oprit pentru hidratare în prima localitate, după 30 de kilometri de pedalat printre vaci. Și poate că m-aș fi simțit mai rău, dacă nu aș fi auzit un sunet, o muzică ca aceea care anunță, în gări, că vine trenul.
„Tren? Aici? Unde?”
Am găsit de unde venea sunetul după cinci minute de pedalat. O mașină cu înghețată oprea la fiecare poartă și, cu aceea muzică, îi anunța pe cei dinăuntru că a venit mașina cu înghețată. Am zâmbit. Și m-a ajutat mult zâmbetul acela.
Am ajuns la destinație, traversând un lac superb. Foarte bine îngrijit, fără tarabe pe tot locul, fără manele pe mal, fără grătaragii. Iar asta deși erau o grămadă de oameni acolo. Cum se poate așa ceva? Se poate. Dacă îți pasă. Maghiarilor le pasă de locurile lor frumoase. Și când mă gândesc la minunățiile naturii pe care le are România, dar de care pare nu-i pasă nimănui.
Am ajuns la punctul de cazare, la casa unei femei din sat. Am lăsat bagajele și am plecat în căutare de mâncare. N-am găsit nimic. Duminică seara e totul închis.
Am cules niște prune necoapte dintr-un prun de la marginea drumului. Și am mai mâncat niște merișoare pe care le luasem de acasă. Atât. Asta a fost tot ce am mâncat în ziua asta. Iar computerul bicicletei îmi arăta că am consumat cam 4000 de calorii.
De reparat geanta ruptă, nici vorbă. N-am avut cu ce. Iar fără bagaj nu se poate merge mai departe.
Am hotărât, de nevoie, ca ziua următoare să fie una de pauză. De reparat bagaje. Și de mâncat. Și de văzut lacul superb Tisza.
***********
Cei care vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, pe coasta nordică a Danemarcei, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
