– Mi se topește înghețata în mână, îmi spune un bărbat, aflat chiar lângă mine.
Stăteam la coadă la supermarket, și, cu gândurile plecate razna, nu l-am observat. M-am întors către el. Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat simplu, un om de rând. Însă privirea lui era vie. La fel ca zâmbetul.
– Păi… Lasă, că n-a fi nimic. Ce dacă se topește…
– Dacă vrei, du-te înaintea mea la casă, îi spun. Altfel, o să bei înghețata, în loc să o mănânci.
– Lasă, stau liniștit. Dacă se topește, o desfac și o mănânc, îmi spune bărbatul cu un zâmbet larg. Bine, îți dai seama că nu o să fac asta.
Își pune înghețata în fața mea, pe banda rulantă. O înghețată ieftină, cea mai ieftină.
– Știi ce?… se întoarce bărbatul către mine.
– Ce?
– Acum câțiva ani eram în străinătate. M-am dus și io ca alții, să îmi fac un rost. Și, ce am făcut?
A lăsat o pauză de liniște, apoi, văzând că îl privesc cu interes, a continuat:
– Am adunat PET-uri. Asta am făcut. Am adunat PET-uri. Da tot îmi era foame. Ce crezi că am făcut?
Deja eram chiar curios.
– Ce ai făcut?
– Am intrat în magazine, așa, ca ăsta, și m-am luat după alții. Tot români. Am desfăcut niște produse și le-am mâncat în magazin. Nu ne-a avut nimeni treaba. Da, să știi că îmi era rușine… Da, așa făceam când nu strângeam destui bani din adunatul de PET-uri.
A ajuns omul la casă. A plătit înghețata cu un bon primit după ce tocmai a reciclat niște PET-uri. Un leu și ceva bănuți, atât a costat înghețata. Bonul era de 3 lei. A luat restul de bani și i-a băgat în buzunar.
La ieșire, m-am întâlnit din nou cu el.
– Hmmm… Acum câțiva ani adunam PET-uri în străinătate. Eram trist. Acum, adun PET-uri acasă. Da, știi ce? Mă simt fericit. Măcar sunt acasă. Hiii! exclamă bărbatul. Uite, încă 1 leu, mi-a spus zâmbind, arătându-mi două doze de aluminiu pe care tocmai le găsise în tomberonul din fața magazinului.
A plecat la aparatul de reciclat, ținând bucuros dozele în mână, să își ia bonul de 1 leu.
Eu am plecat pe drumul meu. Și mi-a rămas multă vreme în minte nu neapărat convorbirea cu bărbatul acela, ci felul în care vorbea. Articulând curat cuvintele pe care aproape că le recita. Am pus asta pe seama fericirii. Cu tot ce-o fi însemnând fericirea asta. Cu tot ce-o fi însemnând PET-urile. Și cele pe care le aduni din coșurile de gunoi, și pe care primești 50 de bani. Și cele pe care ți le pun alții în cârcă, fără voia ta, sub tot felul de taxe, ordine lătrate și lingușeli-pe-lângă-„împărăție” transformate în motive de laudă.
Nu știu. Poate, uneori, ai nevoie doar să găsești câteva PET-uri, cât să îți cumperi o înghețată, ca să fii fericit. Chiar și (ori, mai ales) în lumea asta în care umanitatea se duce naibii în cap, iar oamenii (mulți, foarte mulți, prea mulți) nu mai sunt demult oameni, doar niște căcători ambulanți cu ifose de împărați.
