N-am mai fost pe coclauri de multă vreme. Nu pentru că nu aș mai fi vrut, dar, uneori, viața te ia de mână și îți spune: „Acum e nevoie de tine aici”. Și rămâi „aici” atât timp cât e nevoie.
” Dacă ai spațiu mai mult pe acolo, la căsuță, mi-ar plăcea să îți fac cadou un stejar din pepiniera mea”, mi-a scris Vlad, acum ceva timp, într-un mesaj pe Messenger.
Spațiu la casa de sus, de pe deal, la Ciglean, am. Așa că, într-o zi de duminică de martie, Vlad și Gabriela (soția lui), au venit din Maramureș să îmi aducă și să îmi planteze nu un stejar, ci șapte.
Îți dai seama de la prima întâlnire dacă un om este frumos sau nu. După felul în care te privește, după zâmbet. La fel cum îți dai seama dacă un om e cu drag de natură.
Oamenii ăștia doi, Vlad și Gabi, clar sunt oameni frumoși cu drag de natură. Și m-am bucurat că i-am cunoscut.
”Ăsta-i stejarul cu numărul 977, din cei pe care i-am plantat până acum”, îmi spune Vlad, în timp ce frământa pământul cu mâna, acoperind rădăcina primului stejar pe care îl planta la Ciglean. 977… Mi-a fost drag să îi privesc cum atingeau pământul, cum îl miroseau, spunând: „ce pământ bun e ăsta…”
Și pentru că tot au venit în partea asta de Sălaj, m-au chemat să merg cu ei la Pietrele Popii, un loc superb, unde am mai fost de câteva ori. Au vrut să vadă și ei locul cu pricina. Așa că, într-o zi de duminică de martie, am ajuns, din nou, acolo, la locul ăsta special numit Pietrele Popii. De data asta, am plecat într-acolo nu pe traseul obișnuit, din Creaca, ci de la Ciglean, prin pădure.
Am ajuns repede la stânci. Și mi-am dat seama cât mi-a fost de dor să ies pe coclauri, în natură.
Nu știu dacă am făcut-o cu voce tare, dar sigur le-am mulțumit Gabrielei și lui Vlad că, după o pauză lungă, m-au făcut să las totul deoparte și să mă întorc acasă, în natură.
Pietrele Popii… Nu știu ce e acolo. Cert e că stâncile ăstea, parcă așezate cu mâna, au un farmec aparte. Au o ciudățenie, o alură de mister care te face să spui: „Or fi ele așa de la natură, dar, totuși, parcă nu…”
Mi-a fost dor de Kermit, broscoiul din păpușile Muppets. Așa i-am dat numele stâncii ăsteia îmbrăcată în verde încă de când am văzut-o prima oară, acum șase ani. Mi-a fost dor și de nava piticilor maro (ăia cu „Utinii…”) din filmul Războiul Stelelor. Mi-a fost dor de stânci. Mi-a fost dor de copacii îmbrățișați cu stâncile. Mi-a fost dor de poveștile pe care natura, în astfel de locuri, le inventează pe loc, ducându-te prin și printre lumi fantastice. O călătorie pe care cei cu drag de natură o pot face simplu, ascultând natura locului cu pricina.
