Albul zăpezii care s-a așternut ca o plapumă peste pământ e ca de poveste. Una în care liniștea se împletește cu aerul rece, iar urmele pașilor care rămân în urmă sunt ca o cărare.
Sus, la casa de pe deal, la Ciglean, iarna e altfel. Stratul gros de zăpadă are un efect de „înapoi în copilărie”, și nu ai cum să te trezești cu un zâmbet larg, larg pe față. Asta chiar dacă drumul până la casă, ultima din sat, pe o uliță neasfaltată, nici măcar pietruită, e greu.
Am știut ce mă așteaptă, dacă ninge mult. Și a nins. Am cumpărat niște lanțuri pentru zăpadă, le-am pus în portbagaj și am plecat din Zalău, la Ciglean. Am avut emoții. Adică, o fi Loganul testat pe toate felurile de drumuri, atât vara, cât și iarna, dar, totuși, nu e mașină de teren.
Am urcat drumul asfaltat până sus, pe deal, fără probleme. De la capăt de drum asfaltat, a fost altceva. Chiar dacă a trecut pe acolo utilajul cu lama, drumul e acoperit cu zăpadă și mărginit de troiene mari. Greu de ieșit, dacă patinezi și te înfigi în zăpadă. De înfipt, nu m-am înfipt. Dar s-a dovedit greu și să întorc mașina pe drumul foarte îngust dintre troiene.
„Stai, că doar azi am cupărat lanțuri, fix pentru asta”, mi-am spus, în timp ce patinam, încercând să urc ultima parte de deal până la casă. Am ieșit din mașină și am pus lanțurile. Nu e mare lucru, dar dacă nu ai mănuși (și nu am avut), îți îngheață mâinile pe metalul rece.
Nu am mai încercat să urc ultimii 30 de metri până la poarta casei, chiar dacă așa, cu lanțuri, aș fi putut. După multe manevre scurte, am reușit să întorc mașina pe drum, gata de plecare către Zalău, seara, pe întuneric, când numai de derapat nu ar fi fost loc.
„Ce frumos, ce frumos…” mă împresurau gândurile ca niște spiriduși fermecați, în timp ce urcam, pe jos, dealul, privind în jur. În curtea casei, și mai frumos. Cei vreo 20 de centimetri de zăpadă mi-au adus înapoi copilăria, cu tot cu zâmbete și mâini înghețate. Apoi, după ce am deschis ușa casei, iar cățelușele au dat iama în zăpadă, „oare ce să fac azi, că-s așa de multe de făcut?” mi-a dispărut din minte, și totul s-a transformat într-o joacă prin zăpadă.
E altfel iarna aici, pe deal, la Ciglean, departe de zgomot, departe de vânzoleala mașinilor și a oamenilor, departe de luminițe colorate și reclame luminoase. Liniștea albă e terapeutică. O terapie pe care o simți nu doar în trup, ci, mai ales, în suflet. Superb!
Ce e de făcut iarna, la o gospodărie? Dar ce nu e de făcut?
Am mai reparat la sageacul acoperișului. Am mai tăiat lemne, pe care le-am stivuit frumos în poiată. Am mai făcut câteva ture prin curte, privind la peisajul din jur, ca la niște tablouri. Zâmbind, așa le-am făcut pe toate. Chiar dacă până și zâmbetul a înghețat un picuț.
Seara, întunericul s-a transformat, la fel ca albul zăpezii, într-o poveste. Una care mi-a însoțit pașii cu o Lună portocalie superbă, luminând zăpada și îmbrăcând-o cu nuanțe colorate: o minunăție de întuneric colorat -una mie, una ție; o minunăție de poveste de iarnă – una mie, una ție.
O Lună portocalie superbă care m-a luat ușor de mână și m-a întrebat cu un accent copilăresc: și ce dacă ți-au înghețat iar mâinile dând (mai greu decât le-ai pus) lanțurile jos de pe roți? Așa-i ce frumos e aici, sus, pe deal, la Ciglean?
