Jurnal de expediție, capitolul 2: Peste munți, prin Rimetea și Cheile Vălișoarei. Ce locuri superbe! Cu tenișii galbeni uzi leoarcă

– Și, deci, unde ați zis că mergeți?, mă întreabă gazda de la Luna de sus, acolo unde am dormit peste noapte, nefiind convinsă că a auzit bine, atunci când i-am spus la sosire.

– La Atena, i-am răspuns, cu un zâmbet larg.

– Ioooi!

Am pornit destul de târziu, tot meșterind la bicicletă. Plus că, sincer să fiu, îmi și făceam oarecum curaj: ”Hai, că o să fie mai bine ca ieri”. Asta pentru că piciorul stâng încă doare. Nu știu cum se face (că doar am pedalat, înainte cu o zi, cu ambele picioare), dar doar stângul e în situația asta, dreptul e bine mersi. Poate din cauză că, la pornirea de pe loc – multe, de altfel -, stângul a fost cel care a pus bicicleta în mișcare, luptându-se, la propriu, cu vântul foarte puternic. Dar se reface, că doar nu-i după el.

A doua zi a expediției de 2000 de kilometri pe bicicletă, de la Zalău, la Atena, a fost frumoasă. Ba chiar foarte frumoasă, deși, cel puțin în prima parte, eram mai mult atent la cum îmi simt piciorul, decât la drumul în sine. După un timp, însă, m-am obișnuit cu durerea, și tot ceea ce a contat a fost călătoria.

Primul urcuș l-am luat în piept de cum am plecat. Și, parcă de nicăieri, au apărut camioanele, pufăind, claxonând și ridicând nori de praf. Unde naiba tot merg, zeci și zeci de camioane, nu mi-am dat seama, deși le-am tot urmărit, să văd încotro o iau. Și dacă pentru mine au fost o problemă, darmite pentru oamenii locului, care se confruntă cu hardughiile motorizate în fiecare zi. Sau aproape în fiecare zi, că doar n-or lucra și duminică.

– Aaaii, mămăliga lui de camioane. Că nu se mai termină, am auzit o femeie, în Liteni, exasperată că nu poate nici să treacă liniștită strada dintr-o parte în alta, că, hop, hardughiile motorizate.

– Așa-i, săru-mâna, aveți dreptate, i-am spus, trecând cu bicicleta pe lângă ea.

S-a întors către mine bucuroasă că aude și glas de om venbind de pe șosea, nu doar ”brrrum, brrrum”:

– Api, nu? Că uite, tăte-s din ala mari, de nu mai inchepi de ele.

Am privit-o peste umăr pe femeia care se oprise la marginea drumului, cu tot cu căruciorul în care căra doi saci cu cartofi, și care se uita în stânga și dreapta, așteptând momentul în care să traverseze strada. Când a trecut și ultimul camion, a traversat cât a putut de repede în cealaltă parte, și s-a oprit să își tragă sufletul.

După ce am trecut de prima porțiune de munte, am scăpat de camioane. Și tot nu mi-am dat seama unde mergeau, oricât m-am uitat în jurul meu să văd unde și ce se construiește.

18 kilometri, atât a durat urcarea. Apoi, desigur (uraaaaa!) a venit și coborârea. Am lăsat bicicleta liberă, și am prins viteză. Și aș fi tot mers, la ce ritm aveam. Ce durere de picior, ce gânduri, nimic mai conta. Aveam un zâmbet larg pe față care nu mai lăsa loc de altceva, decât bucuria libertății de a vedea lumea de aproape, de a simți totul așa cum doar atunci când călătorești pe bicicletă poți. ”Da, de asta am venit. Ce fain…”

Știam că este un izvor, la marginea drumului, chiar sub stâncă, așa că atunci când l-am văzut (de fapt, pe oamenii care veniseră cu niște bidoane după apă), am oprit. E atât de bună apa de izvor că, și dacă nu mi-ar fi fost sete, tot aș fi oprit. Are izvorul ceva magic.

A doua urcare am făcut-o într-un ritm mai alert. Asta pentru că de abia așteptam să ajung la Rimetea (Torockó – în maghiară), un sat superb, acolo unde știam că o să găsesc plăcinte cu dulceață de afine. De unde știam? Pentru că am fost de mai multe ori acolo, și de fiecare dată am mâncat plăcinte.

De data asta, n-am găsit. Însă, așezat pe o bancă, cu o priveliște superbă în față, parcă nici nu mai conta, oricât de poftă mi-ar fi fost. Oricum, dacă tot am oprit, am mâncat ce mai rămăsese din sandviciurile pe care le pusesem cu mine la plecarea de acasă. Și am tot stat acolo, pe bancă, privind la minunăția de peisaj. Doi căței labradori, blânzi și curioși, s-au oprit fix lângă banca pe care stăteam. S-au întins pe jos, iar după vreo două minute i-am auzit sforăind. Dormeau de numa’.

Când a început să plouă, am luat fâșul de ploaie roșu, cumpărat anume pentru expediția asta. De altfel, a fost singura dată când l-am purtat.

Am stat ce am astat, apoi, când ploaia părea că se oprește, am pornit mai departe. Și de abia atunci a început să plouă cu adevărat, o ploaie de munte, deasă, care îți intră pe sub piele, indiferent câte fâșuri ai avea pe tine. Însă, chiar și așa, cu ploaia rece, a fost o superbitate de traseu.

Atunci când am ajuns la Cheile Vălișoarei, am oprit. De fapt, am oprit de mai multe ori. Și cum să nu oprești? E atât de frumos acolo, chiar și dacă ai mai fost și cunoști bine locurile. Sau, poate, cu atât mai mult. Și, sincer, nu-i înțeleg pe cei care trec în viteză pe acolo. Dacă nu te bucuri de călătorie, de frumusețea lumii din jur, și tot ce contează e destinația, de ce mai mergi undeva? E ca și când ai sări peste părți din viață, doar ca să vină mai repede sărbătorile, atunci când ”distracția” e tot ceea ce contează.

În Cheile Vălișoarei am fost de câteva ori, până acum. Și cu bicicleta, și cu mașina. Și de fiecare dată e la fel de frumos, stâncile înalte, semețe, au ceva magic, ceva ca de poveste. În felul lor tăcut îți spun atât de multe…

Cu tenișii galbeni uzi leoarcă, am pedalat în viteză până în Aiud. Așa am zis, că o să opresc peste noapte acolo. Și pentru că tot am ajuns repede, am făcut o scurtă plimbare în oraș.

Știți ce? E chiar frumos orașul, așa, în felul lui. Nu ceea ce se vede de la marginea drumului european, ci orașul de dincolo de drumul european.

Când am început să scriu am avut atâtea de spus, despre locurile prin care am trecut, despre gânduri și planuri. Însă, deși mintea spune ”Hai, mă, ce mare lucru să tastezi niște cuvinte, spune-le celor care citesc povestea cu toate câte le-a avut etapa asta”, corpul (nu doar piciorul stâng, care zvâcnește într-un fel ciudat) îmi spune ”Culcă-te, e trecut de miezul nopții. Culcă-te…”