– Salut, am auzit, în limba engleză, o voce de fată, în stânga mea.
Mă așezasem pe o treptele care urcă la Muzeul Național al Cehiei, pe partea dreaptă. Acolo nu e lume. În cealaltă parte, ori în față, la fântână, e loc de selfie. Iar oamenii stau la coadă pentru așa ceva.
Cu aparatul de fotografiat într-o parte și o sticlă de apă în cealaltă, era evident că-s turist. Evident pentru cei care nu știu că nu-s turist, ci un călător.
Nu mi-am dat seama când se așezase lângă mine.
– Salut, îi răspund.
– Prima oară în Praga?
– Da. Tu?
– Am mai fost de două ori.
De abia atunci m-am uitat la ea. Subțirică, cu un ten de caramel, părul lung și lucios, ca de abanos, cu niște ochi mari, negri, limpezi, mă privea curioasă. Era din India, cum aveam să aflu mai târziu.
– Înseamnă că îți place, îi spun.
– Ooo, da! Ție îți place ce ai văzut până acum?
– Da, Praga e superbă.
– De unde vii?
Îi spun ce și cum, că vin din România pe bicicletă. Nu a înțeles din prima. A crezut că am venit cu mașina și bicicleta pe suport. Când a înțeles, a deschis ochii și mai mari (deși nu aș fi crezut că e posibil și mai mari decât îi avea).
Ea, originară din India, a venit din Austria, din Viena, acolo unde a terminat facultatea, apoi s-a și angajat.
– Cât stai?
– Mâine plec mai departe.
– Nu mai poți rămâne? Eu plec duminică dimineața.
– Nu, nu pot, mai am mult de mers până la destinație.
– Totuși, nici măcar o zi? Azi e joi. Măcar mâine să mai stai.
– Sincer, aș mai sta. Dar nu am cum. Totuși, de ce să mai stau?
– Mi-ar plăcea să vedem Praga împreună.
Am vorbit vreo jumătate de oră, despre oraș, despre locuri pe unde a mai fost, din când în când strecurându-mi întrebarea: „Sigur nu mai poți să rămâi?”
Într-un final, s-a ridicat de pe trepte. M-am ridicat și eu.
– Ce păcat că nu mai rămâi… Praga e atât de frumoasă…
Da, Praga e atât de frumoasă. E superbă. Nu aș fi crezut să spun asta despre vreun oraș, dar Praga chiar e. Parcă ești într-o poveste cu zâne, castele, făpturi fermecate, cu magie la tot pasul.
Și chiar e la tot pasul, magia orașului. În orice parte ai privi, imposibil să nu spui: „Ce frumos…” Fostul Regat la Boemiei e superb.
Și nu am avut cum să nu fac comparație cu Viena, pe care o vizitasem cu doar câteva zile în urmă.
Viena e ca o divă, cosmetizată și pe dinafară și pe dinăuntru, cu haine de ultimă modă, cu fițe, cu silicoane, botox și alte din ăstea. Aranjată ca la carte, parfumată cu parfumuri scumpe, fiecare fir de păr la locul lui, ținuta atent controlată, conform cerințelor ultimei mode, cu o dicție impecabilă și privindu-te cu aere de superioritate. Și așa, privindu-te de sus, ea, diva Viena, te învață pe tine unde ți-e locul, cum să te comporți cu ea, că doar e de rang imperial, ce naiba! Apoi te învață cum să folosești tacâmurile speciale, cum să pozezi pe terase cu paharul de vin în mână, să pari aristocrat. Într-un final, oftând de la atâta importanță îți spune sec: „Vrei sex? 100 de Euro ora”. Tu spui că nu vrei. Ea, diva, maestră în arta persuasiunii, te convinge. Faceți sex, fără să simți mai nimic. Apoi, după ce achiți cei 100 de euro, rămâi cu o dezamăgire și pe dinăuntru și pe dinafară: „Asta a fost tot?”
Praga e cu totul altceva. E ca o fată îmbrăcată cu o rochie diafană, simplă, colorată, și care doar te lasă să îi ghicești conturul trupului. O făptură atât de frumoasă, că pare ireală. Iar atunci când te privește, cu ochii mari și vii, ceea ce simți e ca o îmbrățișare. Și nimic altceva nu mai contează, decât acea îmbrățișare.
