Dacă era după mine, probabil nu făceam asta, să coc vinete. Am multe de făcut, iar timpul o ia mereu înainte. Însă, luni, am aprins focul în curtea casei de pe deal și am copt vinete. De dragul mamei.
În timp ce puneam vinetele pe bucata de tablă, întorcându-le de pe o parte pe alta, toate gândurile au dispărut. Au rămas doar focul și mirosul de vinete coapte. Și a fost ca o terapie. Iar fumul a fost la fel ca efectul din filme, atunci când, ca o trecere la amintiri, imaginea se încețoșează, apoi filmul e despre „cum a fost”.
Când am citit prima oară Cireșarii, acum mulți ani, a fost ca o vâlvătaie. Una care mi-a aprins imaginația și m-a dus departe, în tot felul de lumi. Din cititor, am devenit un aventurier. Și orice îmi părea posibil.
Cireșarii nu e despre aventura unor copii, nici despre „învățăminte”, nici despre eroi. E, în primul rînd, despre libertatea de a-ți urma sufletul. E despre emoții, priviri cu lumină și, da, despre Castelul fetei în alb. Pentru că, odată ce descoperi Castelul, fata în alb îți rămâne aproape, cu bătăi rapide ale inimii care îți transformă fluturii din stomac într-o stare permanentă. Unora (mie, sigur), fluturii ăștia le transformă viața într-o zbatere interioară. Una în care totul e condus de emoții.
Fumul cu miros de vinete coapte a cuprins curtea. Din când în când, îmi mai luam privirea de la mișcările unduitoare ale flăcărilor. Lilu, cățelușa salvată de pe străzi, și Gala, cățelușa care a zis că vrea și ea acasă, aici, în curtea casei de pe deal, se jucau de parcă ăsta e singurul lucru care contează pe lumea asta. Și poate că așa și e. Joaca e despre bucurie, despre prietenie. Cireșarii erau, întâi de toate, prieteni. Prietenia e despre suflet.
Nu cred că oamenii (cei mai mulți) mai au suflet. Imaginația lor… De fapt nu, de unde atâta imaginație? Dorințele lor au o singură direcție: banii.
Am auzit, acum ceva zile, doi tineri vorbind:
– Bă, Doamne Dă să facem bani cu grămada. Și apoi începem să facem treabă.
– Facem. În ‘la mea, cum să nu facem? Dacă avem bani cu grămada… Ne luăm mașini. Pfoai, în ‘la mea!
Nu i-am judecat. De ce i-aș judeca? Poate că asta e normalitatea din ziua de azi. Poate doar eu îmi mai imaginez, ca prostu’, Castelul fetei în alb. Castelul nu e doar despre fata în alb. Nici măcar fata în alb nu e despre fata în alb. Ci e despre „a simți”, e despre a visa și a-ți urma visele. E despre a iubi necondiționat. E despre a trăi cât mai frumos cu putință. Atât cum și cât se poate.
*****
Am luat vinetele coapte și le-am adus acasă. Le-am curățat, mărunțit și pus pe foc, într-o cratiță mare. Apoi, am pus vinetele în borcane, pe care le-am așezat în aceeași cratiță mare, după ce a fost spălată. Am aprins focul sub cratiță și am lăsat borcanele cu vinete la dunstulit. 20 de borcane. Atâtea au ieșit.
