Viața are felul ei de a crea povești, de a te face să simți energia care interconectează tot ceea ce este viu. Și totul pornește de la natură. Energia asta nu e doar a simți, ci și despre a comunica. Orice om care iubește natura știe, simte asta. Pentru ceilalți e doar motiv de a zâmbi arogant, în timp ce derulează ecranul smartphone-ului, cel care, nu-i așa?, are o aplicație pentru orice.
Lucrez, de ceva vreme, la casa de pe deal, la țară, lângă pădure. Acolo, unde energia asta a vieții e aproape palpabilă, am învățat multe. Și nu mă refer la a construi, repara, curăța și alte de astea. Sunt îndemânatic, chiar foarte, și învăț foarte repede, de unul singur, ce și cum se face. Și găsesc soluții cam pentru orice. Când nu găsesc din prima, natura, cea cu care am creat o conexiune încă de mic copil, transformă energia ei în poveste. O poveste pe care o pune la vedere.
Am lângă poartă un măr bătrân, ionatan. Acolo și-au făcut cuib niște găuni, sau gărgăuni, dacă vreți. Știți, viespile acelea uriașe, foarte agresive, care, atunci când te înțeapă, doare ca naiba. Ba, mai mult, înțepăturile lor pot fi fatale.
Intru în fiecare zi pe poartă, fix pe lângă cuibul lor. În afară de câteva raiduri bâzâitoare, nu am prea avut probleme. Până într-o zi, când, lucrând lângă pom, un găun m-a înțepat de spate.
După ce am fost înțepat, am stat în fața scorburii și m-am tot gândit cum să fac, să scap, cumva de găunii ăștia. Adică, nu aș vrea să dau cu spray insecticid și gata. Doar dacă altfel nu se poate.
A doua zi, când am intrat pe poartă, atent la găuni, am observat cum începe să crească ceva acolo.
„Bă, ăștia-s nebuni? Ce naiba tot construiesc acolo? Te pomenești că își fac cartier general și nu mai scap de ei”, mi-am spus în gând. Deși, se prea poate, cu voce tare.
Răspunsul l-am primit a patra zi, când a trecut și umflătura de la mușcătură. În scorbura unde își aveau intrarea (cea principală) găunii, crescuse o iască de toată frumusețea, care a astupat complet intrarea. Ca atare, intrarea pe poartă nu mai e cu ochii ațintiți la găuni. Însă înțepătorii ăștia mai au o intrare în cuib, una mai mică, aflată ceva mai sus.
Acum, când intru pe poartă, privesc iasca mai mult decât ca pe o simplă ciupercă de copac. O văd ca pe răspunsul naturii la „problema” mea, cea cu găunii. Felul naturii, a energiei care interconectează tot ceea ce înseamnă viață, de a rezolva problemele.
Poate fi, pentru mulți, o simplă coincidență, asta cu iasca crescută acolo după ce am fost înțepat. Pentru mine e un răspuns primit de la natură. Felul ei de a-mi spune „sunt aici, te văd, te simt”. Îi răspund, întotdeauna, la fel.
