Îmbrăcată cu umbre și un superb cer colorat deasupra, Măgura Moigradului arată ca o piramidă neterminată. O „piramidă” rămasă ca un turn de veghe peste partea asta de lume. Ca să ne amintească de măreția naturii. Ca să ne amintească – mai ales acum, când oamenii își arată tot mai mult urâțenia interioară,- că lumea este frumoasă.
Am condus către casă cu ochii la cer. La superbul apus de soare care a îmbrăcat cerul cu lumini colorate, incandescente. Până și întunericul care se lăsa încet peste Măgură a devenit colorat și luminos. Iar drumul către casă s-a transformat într-un fel de introspecție interioară.
Am oprit mașina la margine de drum. Am ieșit din mașină și am rămas cu ochii ațintiți la minunăția de deasupra mea. Câtă frumusețe… O pictură celestă care mi s-a așezat pe retină. Apoi a trecut mult dincolo.
„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”, mi-am auzit Micul Prinț interior.
Am rămas la margine de drum până când luminile apusului de soare au coborât dincolo de Măgură. De abia atunci am plecat către casă.
”Da, Micule Prinț, știu. Lumea e frumoasă. Trebuie doar să vrei să o vezi”.
