Într-un tablou social a cărui temă este ”a nu-ți iubi aproapele, a spune, voalat sau nu, «ce să facem cu lumina, când avem garduri, certificate și însemne de tot felul?»”, există al 7-lea Hambar, un loc unde sufletul e mai presus de materie. Un loc desprins parcă din cărți, ca un fel de întoarcere în acel timpuri în care oamenii se adunau laolată să discute, să creeze, pentru a-și fi aproape unul altuia. Un loc care ar trebui să fie descoperit, unde ar trebui să ajungă toți cei înzestrați cu suflet.
Căile către lumină ale celui de-al 7-lea Hambar
Ce este ”Al 7-lea Hambar”? O întâlnire-eveniment între arte, oameni și natură. Așa spun Luiza și Sergiu, cei care au construit, din idei, muzică și zbateri sufletești, hambarul ăsta, la Oarța de Jos.
Cine merge acolo? Un răspuns simplu ar fi: oamenii frumoși.
Ce sînt aceia oameni frumoși? Cei care nu privesc niciodată oglinda de pe perete (ori cea a lumii virtuale), așteptând un răspuns lumesc. Sînt cei care își ghidează viața luându-se după lumină.
Nu știu câți am fost acolo, în camera analog, unde s-a desfășurat conferința cu tema ”Maestrul și discipolul”. Și nici nu m-a interesat asta, nu m-a interesat numărătoarea sufletelor, ci sufletele în sine. Faptul că acele suflete puse la un loc au creat o undă de energie care, sigur, a însemnat ceva în ceea ce în cuvinte s-ar traduce prin ”înălțare”.
I-am ascultat vorbind pe cei adunați acolo, urmărindu-le cuvintele, întrebările, ca pe niște indicatoare spirituale. Și le-am ascultat tăcerea.
Maestru și discipol… Ce este maestrul? Nu doar cel care aprinde felinarul, ajutându-l pe cel aflat în ”întuneric”, pe discipol, să-l urmeze pe calea către lumină. Maestrul este, așa cum s-a spus la finalul conferinței, cel care ține felinarul aprins atât de sus, încât cei care-l urmează să poată vedea toate căile care duc către lumină, alegându-și-o pe cea pe care o simte ca fiind a lui. Superb spus! Asta înseamnă, cu adevărat, har.
Poți să îți fii tu propriul maestru? Cred că de acolo începe totul. Când eu, cel care nu se vede, cel mai mult decât om, îmi sînt maestru mie, omul rătăcitor prin viață, prin vieți. Atunci o să te vezi așa cum ești. Iar după ce o să te vezi așa cum ești, n-o să poți trăi altfel decât sincer. Și doar atunci o să fii pregătit să devii discipol. De abia atunci o să poți să devii maestru.
Minunata Ana Creangă
Al 7-lea Hambar înseamnă, întotdeauna, și muzică. De data asta, Ana Creangă. Și, sincer, am fost acolo mai ales ca să o ascult pe ea.
Ana… A venit la Oarța de Jos din Suceava. Am descoperit-o pe internet. Și pentru că mi-a plăcut atât de mult, am vrut să fiu acolo, la al 7-lea Hambar, să o ascult cântând. Să o văd cântând. Iar asta pentru că Ana nu cântă doar cu sunete, ea cântă cu toată ființa ei. Iar o astfel de expunere a sufletului este superbă, este atât de plină de har, că nu ai cum să nu o îndrăgești.
Am îndrăgit-o din prima. O fetiță-adolescentă, frumoasă, cu o profunzime mult dincolo de vârsta ei, cu o delicatețe a muzicii pe care o auzi rar, chiar foarte rar. Ca și cum ți-ar cânta un înger. De unde știu cum cântă îngerii? Știu. Iar Ana, minunata Ana Creangă, are acea atingere delicat-divină care te farmecă de la primele sunete. Și nu e vorba doar despre chitara ei, ci și despre voce, despre cum ființa ei neprihănită se face una cu muzica. E vorba despre cum știe să așeze ploaia pe corzi, despre cum își ține în frâu timiditatea, de dragul muzicii, de dragul de a cânta. Despre zâmbetul izvorât din puritatea ființei, și care se amestecă cu muzica.
Ana… Am ascultat-o mult dincolo de sunete. Felul în care cântă ea, muzica ei nu poate fi ascultată altfel. Și cred că, atunci când se vorbește despre atingere dinvină, despre asta e vorba. Despre ceea ce reușește să creeze Ana, punând sunete, zâmbet, puritate și suflet laolaltă. Și pentru că lumea are nevoie mai mult ca oricând de neprihănire, de atingere divină, Ana ar trebui să fie pe scenă.
Oamenii se feresc de sinceritate. Ori poate că nu pot, nu știu să fie sinceri. Și nici nu le place sinceritatea. În schimb le place jocul de-a v-ați găsitelea cu vanitatea: ”Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară…?”.
Nu am știut niciodată să fiu altfel decât sincer, chiar dacă asta m-a scos din lumea oamenilor mari. Tocmai pentru că lor nu le place sinceritatea. De asta pot să spun, fără să-mi fie frică de cuvinte: Ana are acea atingere delicat-divină pe care puțini oameni o au. Ana e o minunăție de fată, o minunăție de suflet. În lumea oamenilor pentru care ”a simți” e lumina care le conduce viața, Ana are locul ei.
