Când zăgazuri se rup așa cum nu s-au mai rupt vreodată

Muzică și versuri: Călin Pavăl

Rareori scânteia privirii
se agață de suflet,
dar atunci când o face,
atâtă patimă arde în înaltul luminii,
încât zăgazurile sufletului se rup
așa cum nu s-au mai rupt
vreodată.

Și ard văpăile ăstea,
precum în cer așa și pe pământ,
și ne învață inima să nu se mai împartă
în zile și nopți,
ci în îmbrățișări,
în mângâieri,
în iubiri de-o viață…

Inimă, lasă-mă să m-ascund în vise, să tac,
să învăț să fiu tot ce pot fi.

Și se așază piatră pe piatră
în anii de răscruce ai fiecărei despărțiri,
și se mistuie iubiri
arzând atâta patimă în înaltul luminii
încât zăgazurile sufletului se rup
așa cum nu s-au mai rupt
vreodată.

Și ard văpăile ăstea,
și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
și ne învață inima să nu se mai împartă
în zile și nopți,
ci în îmbrățișări,
în mângâieri,
în iubiri de-o viață…

Inimă, cheamă-mă de sînt ascuns în vise și tac,
învață-mă să fiu tot ce pot fi.