Cu bicicleta pe coclauri. Urmărind un păsăroi mare, verde

Prima oară am crezut că e o tufă de vâsc, o pată mare, verde, pe trunchiul de copac crescut într-un fel înclinat, de parcă ar fi vrut să se aplece să culeagă ceva de jos, din poiență. Apoi, chiar înainte să-mi mut privirea de acolo, tufa de vâsc și-a luat zborul.

”Poftiiiim? Ce-a fost asta?”, am căscat ochii mari, urmărind cum zboară ceea ce eu crezusem că e o grămadă de vâsc. Când s-a oprit din zbor și a aterizat pe creanga unui copac din apropiere am putut să văd mai bine tufa de vâsc. Era un ditamai păsăroiul, de mărimea unui corb, colorat în verde. Prima jumătate a corpului, cea din față, de culoare verde închis.  Partea de către coadă, verde deschis.

Sincer, cred că o priveam cu gura căscată, la fel ca boul la poarta nouă. Nu știu dacă și pentru păsăroiul cel mare și verde păream un bou la poarta nouă, dar sigur nu îi păream amenințător. Cocoțat pe creanga copacului, își curăța penele, un fel de a-mi spune: ”Așa, eu pot să zbor. Tu, nu prea. Că te văd că îți caști ochii. Chiar, te mai uiți mult?”. Apoi și-a luat zborul, lejer, către un alt copac, aflat la doar vreo 5 metri distanță.

Normal, curiozitatea m-a luat pe sus și m-a dus în urmărirea păsăroiului, cu aceiași ochi mari, mirați, cu care îl privisem încă de când mi-am dat seama că tufa de vâsc nu e tufă de vâsc. Fiindcă zboară.

A fost ca o joacă de-a v-ați ascunselea. Pentru amândoi. Deși se prea poate ca păsăroiul să se fi distrat mai bine. Nu de alta, dar tot cu ochii după el, adică pe sus, când la un copac, când la altul, am luat toate tufele cu țepi la rând. Și să nu mai vorbesc de bălțile cu noroi. Când m-am oprit, într-un final, din joaca asta de-a urmărirea, bascheții îmi erau praf. Adică uzi și plini de noroi. M-am uitat la mine, apoi m-am uitat la păsăroi, și m-a apucat râsul. Și cred că și pe păsăroi, fiindcă și-a luat zborul într-un fel de zig-zag, s-a învârtit puțin în jurul meu, apoi a dispărut. Evident, cine să-i facă poză zburătorului verde? Nu eu, clar, pentru că eram atât de preocupat să-l urmăresc, să-l văd de mai aproape, că am uitat că țineam aparatul foto în mână.

M-am uitat în jur: ”Oare pe unde-s? Și, mai ales, unde mi-am lăsat bicicleta?”. Și iar m-a apucat râsul. Eram la fel ca Sheldon, personajul din serialul The Big Bang Theory. Adică, așa cum îl pierdeau prietenii pe Sheldon, care urmărea câte un balon prin parc, așa și eu. Atâta tot că pe mine nu m-a pierdut nimeni, că eram de unul singur pe coclauri. Așa că, în lipsă de prieteni, m-am pierdut de unul singur.

Mi-am găsit bicicleta după vreo 3 minute. Era acolo unde o lăsasem, rezemată de un copac, lângă un pârâu, la marginea unei poieni plină de flori albastre, frumoase și delicate. Atât de multe, încât, ca să nu le calc, m-am dat jos de pe bicicletă și am luat-o în spate, încercând să pășesc în așa fel încât să le ocolesc pe toate frumusețile ăstea albastre. Nu știu dacă am reușit, dar îmi place să cred că da. Nu că nu și-ar fi revenit floricelele dacă le-aș fi călcat, dar chiar am vrut să le protejez.

Mi-am luat bicicleta și am continuat să urc pe lângă ea, tot uitându-mă în jur, sperând că o să văd păsăroiul mare și verde pe care l-am tot urmărit. De văzut, nu l-am mai văzut. Însă farmecul pădurii, al naturii asupra căreia soarele își revărsa un buchet imens de raze m-a încărcat cu atât de multă frumusețe, încât nimic altceva n-a mai contat.

M-am oprit și m-am așezat la marginea unui mic tău, pe care l-am găsit la marginea poienii. Un tău în care soarele părea că a așezat niște stropi de lumină, pe care îi așezam cu privirea în tot felul de forme. Tot un fel de joacă de-a v-ați ascunselea. Doar că, de data asta, nu cu păsăroiul cel mare și verde, ci cu soarele oglindit în apa micului tău.

Când am plecat de acolo eram tot doar o bucurie. Și așa am pedalat prin pădure, apoi pe drumul forestier. După ce am ieșit din pădure, în timp ce pedalam către drumul de asfalt, mi-am văzut umbra ondulându-se pe pământul arat, de parcă ar fi dansat. Și am ridicat brațul drept în aer. Le-aș fi ridicat pe amândouă, dar probabil aș fi căzut, fiindcă nu știu să merg pe bicicletă fără mâini. Așa că am ridicat doar un braț în aer, strigând: ”Ooooaau, ce frumooos a fost! Ba nu. Ce frumooos e!”…