Cum e, e mai bine?

Cum e, e mai bine?Iar despre spital? De ce să scrii despre spital? Poate pentru că stând nouă ore lângă patul de spital, atâtea zile la rând, trebuie să faci ceva, și atunci scrii pe carnețelul așezat pe genunchi, sătul de chirurgie generală, chirurgie vasculară, chirurgie generală, chirurgie vasculară… și într-o parte a holului și în cealaltă, inscripții pe care  le citești, vrând, nevrând, de fiecare dată când ieși pe hol. Inscripții pe care ajungi să le citești de atâtea ori,  încât sensul cuvintelor dispare și toată înșiruirea aia de litere pare mai mult o mâzgăleală.

Totuși, de ce să scrii despre spital? Poate pentru că spitalul e ca un orășel în miniatură, cu cartierele și străzile lui așezate după un rost anume, acolo unde, dacă ai ajuns, tu, cel nerezident, înseamnă că partea luminoasă a vieții și-a luat vacanță, lăsându-te să bâjbâi prin întunericul rămas pe post de “Starway to heaven”. Un heaven care, aici, în orășelul ăsta în miniatură, al cărui singur scop este mentenența umană, înseamnă că poți să zâmbești din nou și nu te mai doare.

Orășelul ăsta în miniatură e un loc de întâlnire între “civilizații” – pe de o parte “băștinașii”, cei care sînt acolo pentru că așa au vrut, adică cei care poartă uniforma de spital, semn al meseriei pe care și-au ales-o, și “turiștii de nevoie”, cei care trec pe acolo împinși de boală, de suferință ori de durere. Și, ca la orice întâlnire de genul ăsta, contează foarte mult cei care îți ies în cale.

Lumea spitalului are o populație diversificată. Și, la fel ca în orice altă lume, există persoane pe care nu ai vrea să le întâlnești, dar pe care dacă, totuși, le întâlnești, ți se pare că ai dat peste niște saci umblători, plini de lămâi stricate, atât de multă acreală împrăștie în jur. Niște personaje care își închipie că tu, nerezidentul, ești acolo în vacanță, și că dacă nu ești “cu mâinile la spate și cu batistuța curată” e așa pentru că nu vrei, nu pentru că nu poți. Iar sacii ăștia cu lămâi, ca să nu te îmbolnăvești și mai tare, cel mai bine e să te faci că nu-i vezi. Și nu doar pentru asta, ci și pentru ca să nu lași sacii ăștia umblători să-i împroște cu acreală pe cei care sînt acolo să ajute, pe cei cărora le pasă. Și, din fericire, există persoane cărora le pasă. Persoane, care, îmi place să cred, sînt acolo să te ajute. De asta, dă-i naibii de saci umblători plini cu lămâi stricate, e de ajuns suferința de pe patul de spital. Mai bine să-i vezi pe cei care îți arată, printr-un zâmbet, o vorbă, un gest, că le pasă. Așa cum am întâlnit și la secția de chirurgie a spitalului zălăuan.

“Ne vedem deseară”, îi spune pe un ton liniștitor doctorul Futo Robert pacientului. Simplu. Iar asta are darul de a-i da speranță celui bolnav că doctorul o să-l facă bine, chiar și doar arătând că tu, “băștinașul”, l-ai văzut pe “turistul de nevoie” și nu ai întors capul, strâmbându-te cu un aer de superioritate. Iar seara, atunci când doctorul vine, așa cum ți-a zis, deja, parcă te simți mai bine, chiar și pentru atât, pentru un semn că acelui cuiva îi pasă. La fel cum te simți si când asistenta îți zâmbește și îți vorbește cald, ca unui om, nu ca unei anexe mobile a patului de spital.

De ce să scrii despre spital? Chiar și pentru atât, pentru a pomeni pe cineva pe care l-ai întâlnit și care a arătat că îi pasă. Pentru că sînt doctori care nu se mulțumesc să ridice din umeri, ci încearcă să descopere cauza, să poată să te facă bine, la fel ca doctorul Futo. Ori pentru asistentele cu zâmbetul și vorba blândă, și care, atunci când dau cu ochii de tine, aparținătorul, pe holul de spital, te întreabă: “cum e, e mai bine?”


Leave a Reply

Your email address will not be published.