Cosmonaut, să zbor printre stele, să îmi văd Luna care mi-a rămas în privire încă de prima dată când am văzut-o și m-am îndrăgostit de ea. Sau arheolog, să alerg printre aventuri, la fel ca Indiana Jones, să descopăr lumile misterioase, unde magia e pretutindeni. Asta îmi doream să fiu când eram copil. Și ăsta îmi era răspunsul, atunci când învățătoarea mă întreba la școală: ”Călin, tu ce vrei să te faci când o să fii mare?”.
Conform calendarului lumesc sau cel al trupului s-ar putea spune că-s om mare, deși nu-s. În primul rând pentru că refuz mersul pe bandă rulantă al lumii. Și chiar dacă aș fi obligat, șantajat sufletește să devin ”om mare”, n-aș ști cum. Iar întrebarea a rămas: Oare ce-o să mă fac când o să fiu mare? Și am atât de multe răspunsuri, toate îmbrăcate în emoții și zbateri sufletești, încât le las fără cuvinte. O tăcere timidă (transformată, uneori, în tirade inteminabile) specifică oricărui veșnic îndrăgostit.
Nu cred că întrebarea asta se mai pune la școală. Ori acasă. Ori să apară, pur și simplu, din lumea viselor. Nu de alta, dar copiii (deși termenul corect ar fi ”mici-oameni-mari”), la fel ca și părinții lor, cred știu foarte bine ce vor să fie: VIP-uri. Nu contează de care, doar să fie cei mai cei, să facă bani grămadă și să cadă lumea pe spate când îi vede. Cât despre vise (altele decât cele legate de faima de VIP), nu cred că mai există. Nu cred că mai au loc în lumea asta atât de pragmatică, atât de egocentristă, atât de concentrată pe ”a avea”, încât orice altceva e trecut la categoria ”fraieri”.
În lumea asta, unde copilăria, unde inocența este un fel de afurisenie socială, totuși, mai există copii: nu neapărat cei conform calendarului lumesc, ci mai ales cei care visează, cei care își păstrează inocența copilăriei vie, chiar dacă ascunsă ochilor oamenilor mari, cei care nu au renunțat la a se descoperi pe ei înșiși, ori lumea din jur, jucându-se. Și toți acești ”copii” încă își mai caută răspuns la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
Cred că lumii ăsteia i se mai acordă o șansă pentru cei care încă își caută răspunsuri la întrebări. Acei veșnic îndrăgostiți de viață, cei pentru care curcubeul colorat, inocent, al copilăriei este etern. Acei ”copii” care se iau după emoții, nu după ritualuri ori clișee sociale. Acei ”copii” cărora nu le este frică să te privească în ochi, de-a dreptul, chiar dacă sînt primii care își feresc, timid, privirea. Acei ”copii” care nu au știut și nici nu au vrut vreodată să devină ”oameni mari”. Acei copii pentru care ”te iubesc” nu sînt doar cuvinte în jocul de-a flirtul, ci sînt stele căzătoare oferite în dar.
