Există oameni care fac muzică (mai mult sau mai puțin) și există muzicieni adevărați, artiști pentru care a cânta e același lucru cu a simți. Aceștia sînt cei care dau un înțeles artei, culturii. Sînt cei care fac întotdeauna apel la cultură. Pentru că doar prin cultură oamenii pot să facă lumea un loc mai frumos. Și chiar dacă războiul e la doi pași de noi (ori mai ales), trebuie să ne întoarcem fața către cultură. Nu, când e vorba de cultură nu e rost de băgat capul în poză pentru a-ți mai pune un like în dreptul postărilor, și nici nu e aducător de trafic pe internet. Însă fără cultură lumea e sortită pieirii.
Ăsta e felul nostru de a dărui bucurie, cultură, lumii, chiar dacă nu neapărat direct, a spus Ștefan Doniga. Iar muzica lor chiar e un dar pentru oricine dispus să îl primească. Și, sincer, mi-e greu să înțeleg de ce nu sînt mai mulți oameni (că și așa se plâng mulți de lipsa culturii) care să își dorească să fie prezenți la un concert de asemenea ținută. Diana Jipa și Ștefan Doniga sînt doi muzicieni desăvârșiți, și orice prezență a lor în Zalău (sau oriunde altundeva) e un eveniment în sine. Mai ales într-o lume care stă să se scufunde, din multe puncte de vedere.
Muzicieni adevărați fiind, ei cântă în primul rând de dragul muzicii. Și se vede asta în bunul lor simț, în modestia cu care se prezintă în fața publicului. Iar asta e un lucru rar. Și cu atât mai mult oameni de genul ăsta ar trebui prețuiți ca atare. Pentru că ei pot face lumea mai frumoasă.
Actul I: Trăirea afectivă
Personaje principale: Diana Jipa – vioară; Ștefan Doniga – pian
Decor: Sala Transilvania și un public restrâns, dar pentru care cultura a fost mai presus de război
Cum îți poți da seama când un muzician nu doar cântă, ci trăiește muzica? Privindu-l cum instrumentul devine o extensie a trupului.
Nu e prima oară când îi văd și ascult în concert pe Diana Jipa și Ștefan Doniga. I-am mai văzut și acum vreo lună, în aceeași minunată Sală Transilvania din Zalău. Și poate că, așa, ca percepție generală, ai zice: de ce i-ai mai vedea, de ce i-ai mai asculta încă o dată cântând? Adică nu-s tot ei, nu-i același stil de muzică? De ce să mai mergi la încă un concert, mai ales acum, când războiul a captat toată atenția lumii? Vă zic de ce. Pentru că e vorba despre doi muzicieni desăvârșiți, care transformă muzica într-o stare de spirit înălțătoare (nu, nu e un termen gratuit) pe care o împărtășesc cu oricine îi ascultă. Pentru că lumea poate fi salvată prin cultură. Chiar poate fi salvată. Doar că, pentru asta, oamenii ar trebui să își întoarcă fața spre tot ceea ce înseamnă cultură.
L-am privit pe Ștefan Doniga cântând nu doar atingând clapele pianului, ci îngânându-le, ca un fel de ritual pe care doar cei cu adevărat muzicieni îl înțeleg. Și am privit-o pe Diana Jipa a cărei respirație se mulează pe sunetele viorii, cum trage aer în piept de fiecare dată când ”plonjează” în muzica pe care o creează atunci și acolo. Asta înseamnă trăire afectivă. O trăire regăsită mai ales în Sonata nr.1 a Feliciei Donceanu ori în Broken Hearts, o piesă compusă special de Mihaela Vosganian pentru cei doi muzicieni, cântată în premieră absolută la Zalău.
Și pentru că tot se numește concertul Doamnele Muzicii, e neapărat de spus că înfățișarea Dianei Jipa a fost una superbă.
Actul II: Virtuozitatea
Personaje principale: Aceiași muzicieni – Diana Jipa și Ștefan Doniga. Mai ales Diana Jipa
Decor: Muzica la superlativ
Acuratețea sunetelor, atât ale pianului, cât și ale viorii, în interpretarea celor doi muzicieni e una de înaltă ținută. Iar asta nu pentru că sunetele sînt ușor de distins, ci pentru că puse laolaltă, muzica devine o poveste cu înțeles. Iar asta, a transforma muzica într-o poveste, ține de virtuozitate, una la superlativ.
Virtuozitatea Dianei Jipa a ieșit la suprafață odată cu muzica lui Paganini – I palpiti, o compoziție celebră, de altfel, extrem de tehnică și greu de interpretat, mai ales fără partitură -, și Aragoneza din Fantezia “Carmen” de Sarasate. Atingerile delicate ale degetelor Dianei pe corzile viorii (o expresie a feminității, de altfel) sînt ca un fel de dans al sunetelor cu efect aproape hipnotic. Și, la fel ca și data trecută, dansul ăsta pe corzile viorii mi-a captat cu totul atenția, ca un fel de transă. Și asta dă, până la urmă, măsura valorii unui muzician, când reușește să creeze prin muzică o punte de legătură cu cel din public.
Superb concertul de la Zalău! Din toate punctele de vedere.
