Din linii trasate peste chipuri de gheață,
din albul din jur crescut-au priviri
vorbind despre orice, dar nu despre viață,
legând doar cuvinte, nu și iubiri.
Te teme, o, trup fără foc, fără suflet
de iarna născută din frigul din voi,
când fi-vei la braț c-un ultim răsuflet,
când măștile te-or trage, pe rând, înapoi!
Te teme, o, chip pământiu făr de lumină,
de neprihănirea jucată, pierdută la zaruri,
degeaba o să strigi că tu n-ai nicio vină,
când mântuirea ai dat-o la schimb pe trei daruri!
Te teme, o, tu, slugă a plăcerii trupești
de lipsa de suflet, de sinceritate,
nu există descântece, nici de pământ, nici cerești,
să poată să transforme nimicnicia-n cetate!
E iarnă în jur, și așa ți-e și-n viață,
așa ai ales, dând lumini la o parte,
jucând doar un rol de simplă paiață,
în loc să îți faci suflet din Bele-Árte.
Te uită spre sus! Vezi luminile nopții?
Te uită cu grijă, să nu-ți ardă privirea,
și spune-mi: când fi-vei în fața porții,
o să știi să fii una cu nemărginirea?
