În capăt de Brebi, dealurile au o frumusețe caldă. Un muzeu țărănesc micuț, dar atât de mare

Uneori, când dorul de ducă te tot trage de mânecă să mergi în natură, dar nu îi dai ascultare (fie că n-ai timp, fie că-s altele de rezolvat), lucrurile se așază la locul lor. Firesc, aproape fără să îți dai seama.

Am ajuns în Brebi cu niște treburi personale. Adică să îmi caut o casă. Așa m-am gândit (și așa o să și fie, până la urmă) să mă mut, încet, încet, la țară. Griul orașului, al oricărui oraș, e prea mult pentru un spirit liber.  Prea mult beton, prea multă hărmălaie, prea multă superficialitate. Am nevoie de frumusețea strălucitoare a simplității.

Nu am găsit ce am căutat. Deși, ca să fiu sincer, nici n-am căutat prea mult. În schimb, am ajuns, deși nu îmi propusesem asta, sus, pe dealurile de la capăt de Brebi. O zonă frumoasă, cu un peisaj cald, așezat, care îți oferă o doză de consistentă de liniște. Și nu e vorba de liniștea fizică, ci de acea stare interioară pe care doar natura ți-o poate da.

Am urcat cu mașina pe strada satului vechi, până aproape de capăt. Acolo unde urma să mă întâlnesc cu Diana Șerban, care locuiește în sat de ceva vreme.

Am parcat mașina în fața casei și am intrat în curte. I-am spus ce și cum. Apoi am așteptat un răspuns. Și l-am primit. Dar nu cel pe care îl așteptam (cel pragmatic, cu un scop precis). Am primit răspuns la dorul de ducă.

– Până una, alta, dacă vă țin picioarele, poate urcați până în vârful dealului, în spatele casei. Se vede așa de frumos de acolo.

M-am uitat în acea direcție. Și așa, încălțat cu teniși, cu geanta de oraș pe umăr, am urcat dealul. Tot mai repede, până m-am pomenit că alerg de-a dreptul, cu geanta bălăngănindu-mi-se pe umăr. Asta pentru că dorul de ducă (cel pe care nu-l ascultasem până atunci) m-a luat pe sus.

În câteva minute am uitat de ce am venit, inițial, acolo. A dispărut totul și a rămas doar bucuria de a alerga pe dealuri, privind în jur. Nici măcar plantele care mi se agățau de picioare, zgâriindu-mă și înțepându-mă nu m-au oprit. Alergam ca un animal scăpat, dintr-odată, din cușcă, și care a dat de libertate.

E atât de frumoasă natura… Indiferent unde ai fi. Acum eram la Brebi, în capăt de sat. Și parcă aș fi descoperit o altă lume. Și nu pentru că nu aș mai fi fost în Brebi. Am fost, de multe ori chiar. Dar nu aici, în capătul ăsta de sat. Așa că, da, a fost o altă lume. Iar atunci când descopăr lumea, oriunde aș fi, exuberanța mă ia pe sus.

Am trecut de vârful dealului, acolo unde am zis că o să merg, apoi mă întorc. M-am tot dus, schimbând direcția de parcă mi-aș fi pierdut simțul orientării. Nici vorbă de așa ceva. A fost doar acea senzație de libertate, de lumină, pe care o simt de fiecare dată în natură.

M-am oprit doar de câteva ori, să fac poze cu telefonul. Atât. Și chiar și acea pauză mi se părea prea mult. M-aș fi dus și m-aș fi tot dus.

M-a oprit sunetul telefonului, care îmi suna în buzunar. Și mi-am adus aminte de ce venisem acolo, la Brebi.

Am coborât de pe dealuri spunându-mi: „Lasă, că vin altă dată”. Am ajuns în curtea casei cu cămașa toată transpirată de la alergătură. Dar cu un zâmbet larg pe față.

– Am și un mic muzeu, pe care l-am amenajat în poiată. Dacă vreți, vi-l arăt.

– Cum să nu vreau? Mai ales dacă-i în poiată. E acolo unde-i ușa aceea albastră?

– Da, acolo era, odată, ieslea.

Am deschis ușa și am intrat înăuntru.

Am mai fost, de multe ori, în muzee țărănești. Îmi plac pentru că sunt vii. Acolo, mirosul, culorile, umbrele, totul îți spune o poveste: „A fost odată, ca niciodată…”

Micuț, foarte micuț muzeul. Dar pășind cu grijă, apropiindu-mă de obiecte, privind prin ferăstruicile mici, cu rame albastre, mi s-a părut atât de mare. De la paturi, la cele câteva obiecte expuse (mai ales fedeleșul în care se păstra apa pe vremuri, pe care îl vedeam pentru prima oară), la păretare, m-am simțit ca și când aș fi intrat într-o altă lume.

Pe lângă obiectele pe care oamenii care trăiesc la sat le adună în muzeele țărănești, mai mici sau mai mari, aici găsești întodeauna povești. Și pentru asta merită, în primul rând, să intri, să vizitezi astfel de locuri. Așa cum am găsit la Diana Șerban, în Brebi, aproape de capătul satului.

Plecasem de acasă în căutarea unei case. Mi-am dat seama că, de fapt, casa mea e natura. O casă fermecată, fără pereți ori ferestre, dar cu o doză de libertate atât de mare, încât nimic altceva nu mai contează.