”Uite o egretă. Încă una. Asta nu-i albă, e gri… Ce frumoase pot fi… 1,2,3,4,5,6 rățuște sălbatice, una după alta. N-au ele nicio treabă. De ce ar avea? Acolo, pe luciul apei, departe de mal, sînt în siguranță. Ooo… Ce-i aia? O lișiță. O fi văzut ceva numai bun de prins și mâncat? Că uite cum dă din aripi, de zici că se pregătește de ceva concurs de plutit-zburat deasupra apei. Da, asta-i lebădă. Nici măcar nu trebuie să o văd de aproape. E atât de elegantă… Na, ditamai cioara fuge de uliu, care-i jumătate cât ea. Clar acolo e cuibul uliului. Și, dacă are și puișori… ”
Gândurile, la fel ca privirea, îmi fugeau în toate părțile. Mă uitam la tabloul, superbul tablou în mișcare al Lacului Vârșolț (pentru a câta oară?), și totul era ca de poveste. O poveste cu și despre viață, cu și despre păsări, despre pești, despre stufăriș, despre crengi care se reflectă în apă ca niște indicatoare: atenție, minunea naturii are nevoie de liniște!
Liniște… Dacă te oprești și rămâi nemișcat, dincolo de sunetele din și de după stufăriș, ori de pe luciul apei, e o liniște binefăcătoare. Una care îți vorbește despre viață, despre poveștile ei. O viață care aici, în mica lume a lacului Vârșolț, a creat un mic paradis. Aici, omul e (ar trebui să fie) doar un vizitator.
Am fost de atâtea ori acolo. Mă opresc la marginea apei și privesc jocul luminii pe luciul apei, zburătăcitul păsărilor. Și de fiecare dată, tabloul vieții e unul magic.
