Primii 30 de kilometri i-am făcut printr-un culoar cu soare. La propriu. Tot cerul era acoperit, doar deasupra drumului pe unde mergeam cu bicicleta era un culoar. La început am zis că doar mi se pare, de la atâta bătut de soare în cap.
Din curiozitate, m-am uitat și pe partea dreaptă și pe ceea stângă a drumului. Erau acoperite de umbră. Doar drumul pe care pedalam era sub soare, de parcă s-a hotărât careva zeu al soarelui să folosească razele solare pe post de reflector, să vadă mai bine ce se întâmplă cu „pedalatorul” cu maieu de o culoare ciudată roz, mov, vișiniu deschis, cine să le mai știe la câte nuanțe sînt. Deși, dacă e să mă concentrez mai bine, să nu pară că nu știu culorile (că doar sînt artist, ce naiba!), cred că e roz-somon. Oricum, nu maieul contează, ci soarele pe post de reflector care m-a însoțit 30 de kilometri.
Am oprit la o benzinărie, la o intersecție de drumuri, pentru hidratare. Mai ales că mineralele-mi sînt, încă, la pământ. Și, sincer, aș fi făcut o pauză măcar de 15 minute, dacă nu se așezau la cealaltă masă doi fumători. Și pufăiau ăștia de ziceai că-s locomotive. Le-am aruncat o privire, da’ de o să înțeleagă. Nici vorbă. Ori poate tocmai fiindcă au înțeles și-au mai aprins încă o țigară și s-au așezat și mai confortabil pe scaune.
Am plecat mai repede decât aș fi vrut. Și bine am făcut. În apropiere se adunaseră nori de ploaie. Negri, din care trăsnetele tunau cu ecou.
La fel ca în prima parte, când soarele a fost un companion pe post de reflector, norul cel mare și negru a făcut la fel. Ca norocul, a ales să își vadă de drum ceva mai încolo, dar suficient de aproape încât să văd valul de ploaie ca o perdea apropiindu-se și tot apropiindu-se.
În tip ce pedalam mă uitam la dealurile înalte din dreapta. Știam că înspre acea zonă era destinația etapei. Și de abia așteptam să ajung acolo, să scap de drumurile drepte, deprimante, care păreau că în loc să se termine, se lungesc și mai tare, indiferent de cât de mult ai pedala.
Când am ajuns la poale de pantă, abruptă, cam 7 la sută, m-am bucurat. Și, dacă nu știam că „încă nu”, sigur o luam la sprint. Bine că n-am făcut-o. Au urmat vreo zece kilometri de urcare. M-am bucurat de fiecare kilometru. Aer răcoros, fără reflector deasupra capului, curbe multe, peisaje în schimbare. O adevărată încântare după drumurile drepte care păreau că nu se mai termină.
Zona Egerului e plină de vii. Cât vezi cu ochii, și pe o parte și pe cealaltă a drumului, e plin de vii. Și, deși nu-s băutor de alcoolice, știu că vinul de Eger e renumit.
Am oprit brusc, de era să derapez, când am văzut pe partea dreaptă o poartă înaltă, mare, larg deschisă. Ca o invitație să intri într-o altfel de lume. Nu, nu cea a viței de vie. Deși asta era, pentru orice om care privește cu ochii. Eu am văzut dincolo de șirurile de vie care păreau că nu se mai termină. Dincolo de verdele viilor, lumea de dincolo de poarta ceea mare a mai deschis o ușă.
– Băi, omule, băi. De ce te-ai lua după o scânteie interioară și să te pornești așa la drum?
– Nu, nu asta e întrebarea. Mai bine întreabă-mă altceva.
– Bine. Ce e o scânteie interoară?
– Nu, întreabă-mă altceva.
– Bine. Care-i rostul unei scântei interioare?
– Văd că o tot ții pe a ta, cu scânteia asta. De ce mă întrebi?
– Ca să nu îți pun întrebări la care știu că nu o să vrei să îmi răspunzi.
– De ce nu ți-aș răspunde?
– Vrei să te întreb?
– Nu. Cel puțin nu acum.
– Ai văzut? Deja sar scântei din tine de zici că se joacă careva cu un băț în jarul aprins.
– Și ce e rău în asta?
– Nu-i nimic rău. Cel puțin nu pentru cei care pot să vadă licuricii așa cum sînt. Îți mai aduci aminte de licuricii de la Herculane?
– Da. Îmi aduc aminte de multe ori. Și de fiecare dată râd cu poftă.
– Da, atunci când ai văzut luminile din pădure și, în loc să vezi licurici, ca orice om normal, tu ai crezut că-s ceva ființe extraterestre care vor să se apropie de tine.
Mi-am adus aminte de acea întâmplare, de acum mulți ani, când, coborând de pe un traseu de pe munte, am văzut zeci de luminițe mici apropiindu-se de mine. Și eram ferm convins că-s extratereștri. Nu mi-a fost frică. Chiar deloc. Dar m-am emoționat atât de tare, la gândul că o să fiu față în față cu extratereștrii, încât cred că am devenit eu însumi o luminiță. Când mi-am dat seam că-s doar niște licurici, nu am fost dezamăgit. Dinpotrivă. De atunci iubesc licuricii.
Am plecat de acolo, din lumea cu poarta cea mare larg deschisă. Am ajuns în Eger repede. Și, din nou, e de apreciat cât de mult se ocupă maghiarii ca orașele să aibă piste de biciclete în toate direcțiile. Și nu mă refer la glumele proaste numite piste de biciclete în România. În Ungaria, cel puțin până acum, pistele ăstea sînt adevărate drumuri, foarte bine marcate. Și toți le folosesc. Nu am văzut oameni să pedaleze aiurea pe șosea, atâta timp cât au piste doar pentru bicicliști. Și, înainte să vă zic de Eger, e neapărat de spus că pe drumurile drepte, cu trafic nu foarte aglomerat, și unde poți să mergi cu viteză, totuși, toți (mai toți) repectă limita de viteză. La noi, pe așa drumuri, nu cred că ar fi vreunul care să lase mașina sub 120 la oră. Civilizație. Asta-i.
Eger e un oraș foarte frumos. Cel puțin orașul vechi. Boem, prietenos, spațios, cu o zonă pietonală foarte întinsă. Nu o stradă, nu două, ci multe străzi, pline cu terase, cu locuri unde să te poți așeza pe o bancă la umbră. Și, mai ales, e un oraș cu muzică. Sînt zeci de locuri în zona pietonală, unde zeci de artiști locali umplu orașul de muzică. Stau liniștiți să le vină rândul, în locuri amenajate special pentru ei. Am auzit trupe cântând Deep Purple, Rush, mult mult rock. Și folk, dar nu lălăieli. Iar publicul știe întotdeauna să aplaude.
Niicodată nu am văzut asta în România, unde trebuie să ai auturizații peste autorizații. Și chiar și când le ai, te bagă într-un colț, de zici că artistul e un proscris, iar polițiștii se uită la tine cu carnetul de amenzi la vedere. Și ne mai mirăm că nu mai este loc de manele și maneliști. Nu că aș avea ceva cu ei. Sînt printre ei oameni cu har. Însă, în lipsa încurajării unei mișcări artistice autentice, cum e aici, în Ungaria, muzica adevărată o să dispară cu totul.
Da, Eger e un oraș unde poți, foarte bine,să îți petreci timpul liber câteva zile.
Stau pe micul balcon al casei unde am oprit peste noapte și mă uit cum plouă. Mâine urmează o nouă etapă. Încă un pas pe urmele vikingilor, către Danemarca.
***********
Cei care vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, pe coasta nordică a Danemarcei, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
