Nici nu am ieșit bine din localitate, că am și început urcușul. Unul susținut, vreo 25 de kilometri. E drept, împărțit în vreo trei tronsoane de deal-munte. Și cu soare, și cu umbră, atunci când pădurea s-a aplecat peste drum, și dintr-o parte, și din alta.
M-am bucurat atât de mult când am dat de pădure! Mă uitam la pârâul pe lângă care pedalam în amonte, de parcă atunci aș fi văzut prima dată apă de munte. Și nici măcar nu era cine știe ce, pe coclaurile pe care le-am bătut acasă, în România, poate nici nu l-aș fi băgat în seamă. Avem, noi, românii, niște ape de munte absolut spectaculoase. Că nu știm să avem grijă de ele, asta-i altă treabă.
De ce, atunci, atâta încântare? Pur și simplu mi-a fost dor. De răcoarea de munte, de liniștea amestecată cu trilul păsărilor, de foșnetul ușor al frunzelor copacilor. Mi-a fost dor de pădure. Nici poze nu am făcut, decât rar, când mi-am adus aminte.
Am fost atât de bucuros de pădure, încât putea să fie pantă și de 12 la sută, tot nu mi s-ar fi părut că e abruptă.
Urcușul ăsta a fost unul ca și cum nu ar fi fost. Nu pentru că aș fi fost zmeul zmeilor călare pe bicicletă. Nici pentru că ar fi fost pante domoale, că n-au fost. Pur și simplu adulmecam aerul proaspăt al pădurii, priveam verdele din jur, și parcă în loc să pedalez pe drum, aș fi fost pe ceva cărare către cer. Una care nu se vede cu ochiul liber și pe care poți să ajungi doar dacă ți se deschide în față și te poftește pe acolo.
– Poftește, poftește, călătorule!
– Vin, stai doar să mă așez mai bine pe scaunul bicicletei, să nu mă ia vântul emoțiilor pe sus.
– Vântul emoțiilor… Cum vine asta?
– Întâi e doar un fior. Nu-l simți din prima, doar ți se pare că ar fi. Apoi începi să adulmeci în jur și îți dai seama că simți mult mai multe decât până atunci.
– Ce anume simți?
– În primul rând viața care pulsează în tine. Și fiecare bătaie a inimii e ca un ceas deșteptător: Trezește-te, trezește-te și deschide-ți ochii! Apoi închide-i și mai deschide-i o dată. Așa-i că vezi? Așa-i că vezi dincolo de cortina lumii?
– Cortină, ca la teatru?
– Da, ca la teatru. Pentru că viața, atunci când nu te iei după suflet și te supui rutinei societății umane, e doar un rol. Dar nu unul pe care să ți-l alegi tu, pe care să-l interpretezi așa cum îți vine. Ci unul adânc înrădăcinat în tot ceea ce înseamnă conformism și compromis social.
– Dar nu e necesar pentru oameni, dacă tot trăiesc în societate, compromisul ăsta?
– Doar dacă vrei să fii „unul de-al lor”. E drept, are și asta beneficii, odată ce îți asumi mentalitatea de turmă, e mult mai comod să fii între ceilalți. Dar nu mai ești tu, cel adevărat. Și dacă nu mai ești tu, atunci cine ești?
– Păi, stai puțin, nu toți oamenii sînt „unul de-al lor”?
– Nu.
– Aha. Asta înseamnă, călătorule, că tu nu ești „unul de-al lor”.
– Nu. Nu îmi doresc asta. Și nici nu pot altfel decât așa cum sînt.
– Cu vânt cu emoții?
– Exact.
– Poftește, atunci, călătorule, poftește pe cărarea care duce către cer.
Am pedalat de parcă aș fi zburat. Oricât de tare m-ar fi încercat abruptul pantei, mi se părea că zbor. Și apoi, la urma urmei, eram pe cărarea către cer.
„Ce dor mi-a fost de tine, pădure!”, am repetat de nici nu știu câte ori. Chiar și atunci când, pe ultimii vreo 12 kilometri, pădurea nu mai era atât de aproape de mine.
Când am ajuns la finalul etapei, chiar mi-a părut rău. Adică mi-a părut și bine, că sînt departe de a-mi fi refăcut stocul de minerale, și-mi sînt, de multe ori, gura și buzele atât de uscate, de parcă ar fi din hârtie. Dar mi-a părut rău după călătoria paralelă, acea evadare în lumea verde a pădurii, urmând cărările imaginației până la cer. Care cer? Unul special, doar al meu.
E ultima noapte petrecută în Ungaria. Așa că, pentru prima oară de când am plecat de acasă, am mâncat la o terasă. Un Csirke burger, ceva specialitate ungurească. Delicios! Mâine am să poposesc pe tărâm slovac.
***********
Dacă vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, pe coasta nordică a Danemarcei, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
