Sincer vă spun, când am văzut prima oară poza cu mine – cea de mai sus, cu maieul roz-somon, am zis că nu o pun. Zici că-s ceva copchil pribeag căruia i s-a furat bocceluța, și aia vai de capul ei. Plus că îmi dau seama că tot pe ăsta l-am purtat în ultimele două etape. Și mai să îți vină să zici că nu mi s-a furat nicio bocceluță, sigur n-am avut, vreau doar să nu par chiar așa picat de pe Lună.
Am pus-o. Ăsta-s eu, după șase etape de pedalat prin Europa.
Nici nu știu când am trecut din Ungaria în Slovacia. Și când zic asta mă refer la partea de drum. Trecerea propriu-zisă, o știu. Am fost curios încă dinainte cu o zi să văd cum arată o trecere a frontierei care nu mai e trecere a frontierei, pentru că Schengen.
A rămas doar scheletul din metal de o parte și de alta a drumului. Locul în care, cândva, stăteai frumos, cu pașaportul la vedere, să ți se dea drumul dincolo, e acum un loc unde-și parchează unii mașinile. Și, dacă stai să te gândești, dacă tot îi dăm în sus și în jos cu Maica UE, așa ar trebui să fie peste tot. Adică ori e Europa tuturor europenilor, ori nu. Pe noi și pe bulgari ne cam țin ăștia de proști.
Cum am trecut în Slovacia, am auzit ABBA, de undeva de la o casă din sat, cu muzica de acum câteva zeci de ani. A sunat foarte frumos, cu un farmec aparte. Nu neapărat datorită muzicii în sine, foarte frumoasă, de altfel, ci și unui sentiment ciudat că am trecut nu dintr-o țară în alta, ci dintr-o lume în alta.
Dancing Queen. Asta-mi cânta ABBA de pe tărâmul slovac. Ar fi fost mai fain Dancing King, să mă simt și eu un fel de Făt-Frumos, călare pe un cal alb, gata să cucerească lumea.
Am luat-o la stânga, către orașul Šahy, și, până să îmi zic „Am ajuns în Slovacia!”, m-a luat vântul în primire. Și ce vânt! Ca să cobor pantele trebuia să pedalez. Știi cum? Ca și cum aș fi urcat o pantă abruptă. I-aș fi zis vreo două, dar cum nu am învățat limba slovacă, doar am bombănit. Nu mult, doar așa, cât să nu îi par vântului că-s ceva molâu.
Și șuiera vântul, și șuiera, de aproape nu mai auzeam nimic altceva. Nu-i nimic. Ce nevoie e să auzi, când poți să îți imaginezi că auzi.
– Bine, mă, și tu tot Don Quijote?
M-am uitat în jur. Nimeni. Niciun cavaler călare pe calul său Rocinante, cu Snacho Panza pe lângă el. Și atunci?
– Alo! Alo! Te faci că nu auzi?
– De auzit, aud. De văzut, nu văd.
– Așa, și? Dacă nu vezi, înseamnă că nu exist? Sau vrei să zici că nu ai citit cartea în care-mi etalez lupta mea cu morile de vânt?
– Am citit-o.
– Se mai citește și acum, așa-i? Doar sînt ditamai eroul.
– Don Quijote, dacă îi pomenești cuiva de tine, în zilele noastre, sigur nu o să știe. În cel mai bun caz o să li se pară că ești un DJ musai de văzut la festivalurile de vândut dro…, pardon, de stat cu mâinile în aer și de simțit bine, în timp ce unii învârt din butoane și le strigă celorlalți să facă gălăgie.
– Puerca miseria! Unde-s ăștia? Că acuma mă duc să îi fugăresc cu lancea mea pregătită de luptă.
– Don, te duci degeaba. În cel mai bun caz scapi cu niște înjurături de care nu ai mai auzit vreodată. Deși, cel mai probabil, o să te hăcuiască cu cuțitele, exclamând victorioși: „Prrrr țaca prrr țî ca, tî nana tî nî na!”
– Cum, și lancea mea? Calul meu de luptă Rocinante?
– Don, dacă ai vedea ce macete și săbii au ăștia… Cai, e adevărat, nu au. S-au inventat trotinetele electrice.
– Bine. Te mai întreb ceva, apoi mă duc să îmi caut niște mori de vânt. Pentru ce idealuri luptă oamenii în zilele astea?
– Idealuri? Don, nu fii prost. Oamenii au un singur ideal: banii. Fără număr.
Am ajuns în Šahy și am scăpat de vânt. De Don Quijote, nu. Parcă îl mai aud strigându-le morilor de vânt că le provoacă la luptă.
Idealuri… Au dispărut demult. Acum avem sloganuri, clișee, coduri QR, influenceri, glezne la vedere pe trotinete, joint-uri, oameni care nu mai știu să vorbească corect, dar au, în schimb, o viteză uluitoare la a tasta pe ecranul telefonului.
Și, totuși, în lumea asta superficială, decăzută și imorală, există și oameni frumoși. Ei sînt cei care păstrează lumina aprinsă, într-o lume unde stingerea s-a dat demult. Și, cât timp mai arde lumina, chiar și așa, pe ici, pe colo, omenirea mai are o șansă.
****************
Dacă vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, pe coasta nordică a Danemarcei, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
