– Se poate plăti în Euro? Că doar Euro am, am întrebat-o pe femeia de la recepție, când a venit momentul plății.
– Sigur, îmi răspunde ea, zâmbindu-mi cu blândețe.
Am aflat de ce după ce am ieșit în localitate să cumpăr niște apă de băut. Beau cam patru, cinci litri pe zi, și tot simt că nu îmi ajunge.
Deci, la cumpărături, intru într-un supermarket, celelalte magazine erau închise. Mă uit la prețuri și îmi păreau tare ciudate. „Să vezi că banii slovaci au paritate 1 la 1 cu Euro”. Când ajung la casă, toate prețurile erau doar în Euro. La fel și în vitrinele altor magazine. Și, brusc, îmi dau seama: În Slovacia se plătește doar în Euro.
Au fost 90 și ceva de kilometri lungi și grei. Asta deși, în primii vreo 20 de kilometri am zis că nu o să fie mare lucru. Au fost. Pante abrupte, abrupte, cu soarele mereu în cap (un cer senin, fără urmă de nori), și cu un vânt care a bătut mai mereu din față. Cred că doar vreo 10 kilometri am scăpat de vânt, atunci când am trecut printr-o pădure. În rest, pedalat din greu în sus, pedalat din greu în jos, altfel mă ținea vântul pe loc. S-a întâmplat doar de vreo două ori să cobor cu viteză, și m-am simțit de parcă aș fi zburat.
Am făcut cei 62 de kilometri din Šahy, la Vráble în două ore și un pic. Numai bine, mi-am zis, ajung repede și am timp de refacere, și să văd și orașul Nitra, destinația finală a etapei.
Ce vorbești? Din Vráble, pentru că pe drumul prinicipal se lucra și era închis, a trebuit făcut un ocol. Asta însemna în loc de 19 kilometri, 28. Și nu ar fi fost mult, dacă nu s-ar fi răsturnat pantele peste mine.
Pantele peste dealuri sînt mai rele decât cele de munte. Pe munte se merge în serpentine. Peste deeal, de-a dreptul. Și dacă mai pui la socoteală că toată circulația era deviată pe drumurile ăstea înguste, unde pantele apăreau parcă de nicăieri. Apoi, după ce aveai impresia că, gata, ai scăpat, mai apărea una. Apoi încă una. Și încă una… Iar de sus, bătându-te în cap, soarele fierbinte.
Cea mai grea pantă, de 14 la sută, a pus capac. Am ajuns sus, în vârf, și am zis că e unul dintre cele mai urâte drumuri. Apoi, a apărut un indicator pe care era un semn cum că pe acolo e pista de biciclete B12 (sau așa ceva). Am luat-o pe acolo, tot pe pante. Însă, odată ajuns sus, pe dealuri, totul s-a schimbat. Iar restul de 12 kilometri au fost foarte frumoși. Grei, dar frumoși.
Au făcut slovacii din Nitra o pistă de biciclete peste dealuri, prin locuri foarte frumoase. Și când zic că au făcut pistă de biciclete, mă refer la un drum cu două sensuri, asfaltat, marcat, cu o grămadă de pancarte cu tot felul de informații. Nu doar despre floră și faună, dar și despre istoria locului. Foarte frumos. Ca de poveste. La margine de pistă, în câteva locuri, sînt niște căsuțe, probabil de vacanță, îngrijite.
M-am uitat după câini, obișnuit de pe drumurile din România, unde, când mergi peste dealuri și există case, sigur sar măcar vreo zece câini la tine, pe o distanță de câțiva kilometri. Nici vorbă, dacă e pistă de biciclete, atunci trebuie să fie sigură pentru bicicliști. Și chiar m-am întâlnit cu mulți biciclști care pedalau fără nicio grijă pe cei vreo 20 și ceva, ba chiar 30 de kilometri cât are pista. Toți erau cu biciclete electrice. Și nu-i de mirare, la ce pante foarte abrupte sînt acolo.
Am coborât către oraș, tot pe lângă case, de data asta mari, de familie. Sigur sînt câini, mi-am zis. Nici măcar unu. Civilizație, asta-i. Pista de biciclete B12 e un loc sigur pentru bicicliști.
Am auns în orașul Nitra, și către locul de cazare la-m traversat pe o distanță mare. Frumos, liniștit, spațios. Astea au fost primele impresii. Apoi am ajuns în centru vechi. Și mai frumos. Plin de clădiri istorice, locuri de vizitat. Bineînțeles, indicatoare sînt peste tot. Foarte frumos.
Și aici, pietonala nu-i doar o stradă și atât, e o întreagă zonă. Și sînt la tentații culinare – turcești, indiene, italiene, franțuzești, slovace, să te tot oprești și să mănânci. M-am dus, ghidat de miros, la cel turcesc și am cumpărat un Durus Kebap. Cel mai mare pe care l-am mâncat până acum (dublu decât acasă), delicios. A costat 4 Euro (20 de lei).
Am vizitat doar o parte din Nitra, din lipsă de timp. Însă mi-a plăcut foarte mult ce am văzut, clădirile istorice sînt foarte bine întreținute, deși unele sînt din secolul 17. Din ce am văzut, poate că vechiul bastion baroc să fi fost cel mai impresionant. Un bastion, de fapt o fortificație care adăpostește Catedrala Sf. Emeram (impresionantă), o cazemată, un muzeu, un magazin de suveniruri etc.
Cât despre cazare… M-am cazat la Grand Hotel Sole, patru stele, fix în centrul vechi.
„Cum, mă, parcă ziceai că nu ai bani?” v-ar veni a spune, așa-i?
Ei bine, patul a costat 25 de euro, micul dejun inclus. Da, știu, de banii ăștia, la hotelurile din România primești, probabil, ceva cămăruță pentru scule. De mâncare, doar dacă cunoști pe cineva la bucătărie.
Am urcat la etajul patru cu un lift transparent, în interiorul hotelului. Un lift de genul în care, în filme ca Mission Impossible și alte asemenea filme de acțiune, au loc bătăi crunte între spioni și ăia răi. Nefiind nici spioni, nici de ăia răi, nu a fost nicio bătaie. Doar am privit cum liftul mă duce în sus, apoi în jos, prin mijlocul hotelului.
Fir-ar, e 1 noaptea și mie îmi arde să mă dau mare că m-am cazat la hotel de patru stele. Dar știți ce? Merit.
****************
Dacă vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, în Danemarca, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
