Am luat o pauză (necesară, de altfel, pentru refacere) în Ohrid, despre care am scris în capitolul 13 al expediției. Aș fi putut scrie mult mai multe dacă l-aș fi cunoscut pe Jovan Jovanoski înainte. Cine e Jovan? E un mountainbiker, un percuționist, un montaniard și un om foarte fain. Și timp de aproape 2 ore, cât am stat de vorbă, a fost de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
Foarte jovial, sincer, cu mintea deschisă, direct, prietenos, omul a fost ca un bonus al expediției. De ce bonus? Pentru că expediția e frumoasă, incredibilă, în sine, iar atunci când întâlnesc oameni faini, e ca un bonus la frumusețea călătoriei. Un fel de a completa spațiile lipsă. Și mă bucur întotdeauna când întâlnesc astfel de oameni.
Multiplu campion balcanic atât la concursurile de mountainbike, cât și cele de șosea, Jovan are vorbele la el. Am vorbit multe în cele vreo 2 ore (nici nu mi-am dat seama că vorbeam în engleză), despre toate. Așa cum faci cu un prieten adevărat, chiar dacă de abia ne cunoscusem.
Mândru că s-a născut și crescut în Ohrid, Jovan îți poate spune despre istoria vechiului oraș mai multe decât poți afla de pe internet. Și mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să stau de vorbă cu el, așa, ca între prieteni.
La despărțire, înainte să mă urc pe bicicletă și să pedalez către o altă lume, o altă parte a expediției – Grecia -, l-am privit cum se îndepărta și tot ce-am putut spune a fost atât: ”Ce om fain!”
Și dacă în Ohrid l-am cunoscut pe Jovan, în Ptolemaida am întâlnit-o pe Heidi (nu e ăsta numele ei, dar semăna a Heidi). Lucrează la una din terasele orașului, acolo unde am mâncat probabil cel mai bun sandviș cu pita de până acum.
Creolă, cu ochii negri vii, minionă, a fost toată un zâmbet. Unul din acei oameni care îți pot face ziua frumoasă prin simpla prezență. La fel ca Jovan, și Heidi are vorbele la ea, îți spune dintr-o răsuflare tot ce vrei să știi, ba chiar mai mult. Și nu oricum, ci privindu-te cald, intens, cu un zâmbet superb. Mai să ne luăm în brațe, doi străini care s-au întâlnit în Ptolemaida, din întâmplare. Deși, dacă e să mă întrebi pe mine, nimic e întâmplător.


Da, etapa a 13-a a expediției a venit cu bonusuri, doi oameni frumoși.
Revenind la pedalat, în timp ce mă apropiam de graniță, mi-am luat rămas bun de la munții Macedoniei, dorindu-mi să fi avut mai mult timp să pot să-i explorez. Timp, da, aș fi avut. Însă timpul înseamnă și bani. Poate părea ciudat, cum adică să coste când mergi cu bicicleta? Mâncare și cazarea costă. Iar asta în fiecare zi din cele 28, atât cât a durat expediția.
Când am ajuns la frontieră, macedonenii nici măcar nu m-au băgat în seamă, nu tu acte, nu tu nimic. Chiar mă întrebam dacă nu cumva s-a mutat punctul de trecere al frontierei în altă parte. Nu s-a mutat. Mi-am dat seama de asta când am ajuns în partea grecească, acolo unde mi-au cerut actul de identitate, s-au uitat peste el, și atât.
Grecia, a patra țară care urmează a fi traversată de la nord, la sud, evident nu în linie dreaptă, m-a întâmpinat cu 41 de grade Celsius și cu un cer senin. Și chiar dacă amintirea etapei precedente era încă vie, atunci când căldura excesivă m-a luat la pumni de zici că eram într-un ring de box și voia neapărat să mă facă knock-out, de data asta nu a mai fost așa. Cu toată căldura sufocantă, am luat pantele în piept (și ce pante!) fără prea mult efort. Asta, poate, și datorită pancartei mari, galbenă, așezată la începutul primului urcuș: ”Atenție – Reduceți viteza – Urși traversând”.




Cum adică, nene, să reduc viteza? Sau ai pus pancarta la mișto? Vrei să zici: ”Atenție, pedalează cât de tare poți. Când simți că nu mai poți și vrei o pauză, mai gândește-te o dată. Chiar vrei să te întâlnești cu ursul pe panta asta abruptă? Nu prea cred, așa că bagă mare”.
Evident, lăsând gluma la o parte, atenționarea e doar pentru șoferi, și nu atât pentru protecția lor, cât pentru protecția urșilor. Și chiar am apreciat asta.
Am pornit în urcare convins că nu poate fi prea mare porțiunea cu urși traversând. Norocul meu a fost că nu m-am uitat la ce scria lângă ursul de pe pancartă, că altfel vedeam că e vorba de 9 kilometri. Așa, la primul panou pe care scria 1,5 kilometri de drum cu urși traversând, am răsuflat ușurat. La al doilea panou, am zis că gata, am trecut de zona cu pricina. Și tot așa la al treilea, la al patrulea, până când am ajuns în vârf, iar ursul ia-l de unde nu-i. Acuma, da, mi-ar fi plăcut să-l văd, dar nu la margine de drum, în timp ce urcam la greu panta abruptă. Nu că mi-ar fi frică de urs, dar clar nu era atunci momentul. A fost de ajuns panta și căldura excesivă.
Ptolemaida a fost o surpriză frumoasă. Liniștit, curat, cu oameni relaxați, cu trotuare de două ori mai late decât drumul pentru mașini, orașul te surprinde plăcut. Multe, foarte multe terase, n-am mai văzut nicăieri atât de multe terase. Și nu pentru turiști, pentru că nu e nici urmă de turist aici. De fapt, nu am văzut nici măcar o mașină cu număr străin. Orașul, unul autentic grecesc, e aranjat pentru locuitorii lui. Și așa ar trebui să fie un oraș, prietenos cu oamenii, să îi facă să se simtă acasă.
Când am ieșit în oraș, după-masă, pe la ora 18, erau puțini oameni pe stradă. La terase, nici atât. Și chiar m-am întrebat dacă nu cumva toate terasele acelea erau pregătite pentru ceva eveniment care urma să aibă loc în oraș. Răspunsul l-am aflat seara, după ora 20, când toate terasele erau pline. Nu pentru un eveniment anume, ci, pur și simplu, ăsta e modul de viață al grecilor.





Și nu doar oamenii se simt acasă în Ptolemaida, ci și câinii. La fel ca în Macedonia, de altfel, câinii sînt tratați cu respect (ori cel puțin așa pare), nimeni nu-i gonește din fața magazinelor ori caselor, ba dimpotrivă. Iar câinii le răspund oamenilor pe măsură, cu același respect – nu tu lătrat, nu tu alergat după alți câini, nu tu băgat printre picioarele oamenilor. Și așa ar trebui să fie pretutindeni. Altfel ar sta lucrurile și în România dacă animalele ar fi tratate cu respect nu doar de câțiva oameni, ci ca mod de viață.







Și pentru că tot am vorbit de oameni, Ptolemaida e o altă lume. O fi având și orașul ăsta cocalarii lui, dar nu-i vezi, nu-i deosebești de ceilalți, toți se poartă civilizat. Iar pentru unul care vine dintr-o țară unde cocălăreala e ridicată la rang de artă (ba chiar de acte de cultură cu nume sonore), comparația e una care doare.
*********
Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.