La Crucea de pe Măgura Boznii, de unde se vede până hăt departe

E nouă crucea înălțată pe deal. Cea veche, care străjuia Măgura Boznii de ceva ani, a ars nu demult, în urma unui trăsnet produs în timpul unei furtuni.

De ce sînt cruci pe mai toate dealurile? E ca o mărturisire a credinţei ortodoxe, ți-ar răspunde orice credincios, crucea fiind prezentă nu numai pe turlele bisericilor, ci și la răspântiile drumurilor, în locurile unde s-au întâmplat evenimente deosebite, pe casele credincioşilor ori pe vârful căte unui deal sau chiar munte.

Crucea de pe Măgura Boznii, ca și cele de pe alte dealuri din Sălaj, se vede de pe drum încă de destul de departe, și pare un fel de chemare, nu neapărat legată de credință (deși credința se manifestă în atât de multe feluri și în atât de multe locuri…), ci și una care promite o panoramă deosebită. Și cu cât mai abruptă e panta care duce spre vârf, cu atât e, parcă, mai intensă chemarea de a urca dealul.

Am urcat dealul la nimereală, am lăsat mașina la margine de drum, apoi am urmat ”calea” de gresie care părea că duce ușor către vârf. Părea, pentru că desișul de spini e o barieră greu de depășit, nu doar fizic, ci și pentru că, privind în stânga, căile de acces către vârf sînt mult mai domestice, tu, cel încâlcit în țepi, părând că ai de ispășit ceva pedeapsă, fiindcă, altfel, de ce să o fi luat pe acolo? Probabil că asta au crezut și doi copii care, călare pe biciclete, au pedalat până la mașina lăsată la marginea drumului, apoi, după ce au văzut ce scria pe acea mașină, s-au întors să le spună și altora ce-i cu oamenii ăia care încercau să urce, prin desișul cu spini, către cruce.

”Și cum se cheamă dealul ăla cu cruce?”, am întrebat un sătean, după ce am coborât, nu doar din curiozitate, ci și pentru că așa, aflându-i numele, ar fi fost ca și cum am fi făcut cunoștință cu dealul ăsta cu cruce. ”Dealul ăsta fix din față îi Iertaș. Alălalt, de unde ați venit voi, cum să se numească? Măgura Boznii”, ne-a răspuns săteanul, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că

Dacă-i un deal mai ”ascuțit”, atunci e Măgură

Și-s multe Măguri în Sălaj, și toate-s ”ascuțite”, unele cu pante mai lungi, altele mai scurte. Panta abruptă care urcă la Crucea de pe Măgura Boznii nu-i lungă, așa că nu-i mult de mers până acolo, însă priveliștea de care ai parte odată ajuns sus e una pentru care merită să urci panta, mai ales că, la fel ca orice pantă, urcușul te face să simți pământul mai aproape de pașii tăi, cel care urci dealul. Iar sentimentul ăsta al legăturii cu pământul e unul special. Ca orice traseu de munte, de altfel, chiar dacă Măgura asta nu-i munte, ci un deal nu foarte înalt, vreo 400 de metri. Însă de jos nu ai de unde să știi ce te așteaptă când ajungi pe vârf, iar asta e ca o provocare pentru iubitorul de drumeție, și nu contează cât de înalt e dealul ori cât de lungă e panta, important e să descoperi locul respectiv așa cum e el, pentru că natura, indiferent de locul în care te-ai afla, e frumoasă. Chiar și turma de oi care te face să-ți oprești pașii, nu departe de cruce, face parte din natura locului. Despre câinii care însoțesc turma, asta-i altă treabă, totu-i să știi cum să te comporți, atunci când te simt și încep să latre și să o ia la goană către tine. Acuma, fiindcă erau fix între noi și părul lui Sidor, ne-am oprit puțin, lăsând turma să se îndepărteze, urmând apoi să ajungem la părul respectiv, un pom pe care nu are voie să-l taie nimeni, pentru că e punct topografic. Însă, tot privind în jur, am uitat de părul lui Sidor.

De sus, de pe vârful dealului, de la poalele sudic al Munților Meseș, satul de dedesubt se întinde – case și gospodării -, de-a lungul privirii, apoi privirea își continuă drumul ei către hăt departe, peste dealuri, drumuri, sate, până la intersecția aparentă a pământului cu bolta cerească.

Crucea de pe Măgură,

pusă într-un mic fundament de beton și proptită din două părți de niște lemne, e nouă, de anul ăsta, și, zic oamenii, trebuie sfințită, că ”așa trebe, ca să aibă putere sfinţitoare, că altfel cum?”.

Putere sfințitoare… Ce sfințește, până la urmă, cele două bârne de lemn împreunate sub formă de cruce? Ce o face să nu fie doar un simbol și îi dă încărcătura aceea harică pe care oamenii au căutat-o, și o caută, încă de când s-au întrebat pentru prima dată: ”cine sîntem noi?”

E liniștitor să privești în depărtare, către munții Vlădeasa, acum cu vârfurile albe, și e ca de poveste să privești la satul de sub tine – cu zgomotele lumii lui, cu oamenii lui -, la liniile colorate ale pâmântului arat nu foarte departe ori la drumurile de pământ care șerpuiesc pe dealurile din jur, semn că aici pământul încă se lucrează, la fel ca pe vremuri, când ”întreagă poporațiunea se ocupa cu plugăritul”, așa cum e scris în Schița monografică a Sălajului.

Satul Bozna fost atestat documentar pentru prima oară în anul 1619, sub numele de Szent Peterfalva, și, probabil, atunci nu era nicio cruce pe vârful dealului. Și totuși, crucea asta își are rostul aici, nu doar ca semn al credinței celor care trăiesc aici, în Bozna, ci și ca un punct de reper. Un fel de a le spune celor care trec pe acolo să oprească și să-și lase mașina la marginea drumului, pentru o jumătate de oră, și să urce dealul, priveliștea e una care chiar merită să te oprești din drumul tău și să urci pe Măgură. Pentru că de acolo, de sus, se vede până hăt departe.